Absenteism și partid natural  

0
354

Faptul cel mai șocant al alegerilor din România a trecut totuși, prea puțin comentat. Toată suflarea analiștilor a constatat cu năduf victoria la scor a PSD-ului (inclusiv în Transilvania!), marele eșec al liberalilor, (amintiți-va la ce cote de popularitate ajunseseră în noiembrie 2014, după alegerea lui Klaus Iohannis), sau ascensiunea partidului anti-sistem a lui Nicușor Dan și Clotide Armand. Insă, de departe, cel mai ingrijorător fapt mi se pare prezența foarte scăzută la vot: sub 40%, media pe țară. Și ca să ne enervăm și mai tare – dacă în Teleormanul lui Dragnea s-au mobilizat peste 46% dintre cetățeni, în Sibiul prezidențial, sub 37% au ieșit la vot! De unde se vede că nici sibienii nu mai cred prea tare în Măria Sa….

În democrația occidentală există o regulă nescrisă: dacă nu votezi, nu ai dreptul să te plângi. La români e un pic altfel – dreptul de a ne plânge este necondiționat, ba chiar ar trebui scris în Constituție. Votăm, nu votăm, noi găsim mereu un motiv să ne plângem. Duminica trecută, trei români din cinci au ales să meargă la film, la bar, la cumparaturi, să facă curat în casă, să privească la varietăți, în loc să-și rupă un sfert de oră și să se pronunțe asupra treburilor cetătii. De unde ni se trage oare această ridicare din umeri colectivă ? Să fie din cauza balbaielilor tot mai dese ale liberalilor? (amintiți-vă de cei 4 candidați propuși în vară la primăria Bucureștiului). Sa fie stilul de guvernare prin tăcere al lui Klaus Iohannis? Neangajarea politică a lui Ciolos? Manipularea Antenelor? Amestecul rușilor? Sa fie credința în eternul complot mondial, în care noi jucăm mereu în rolul de victimă? Un pic din toate astea și ceva mai mult: neîncrederea majorității că votul lor contează. Senzația că deciziile se iau oricum peste capul lor provoacă românilor lehamitea participării la jocul democratic. Sigur, e comod și iresponsabil, căci ne putem permite luxul de a pasa vina la alții. La fel ca ciobanul mioritic, care în loc să pună mană pe un par și să se bată pentru viața și oile sale, a preferat să cânte la fluier o doină, și să se lase “complotat” de baciul ungurean și cel vrâncean, probabil sponsorizați încă de pe atunci, de vreun conte străin! Iată că urmașii de astăzi ai ciobanului adoptă aceeași atitudine de non-combat..

Totusi, nițică dreptate au și cei ce nu au votat. Zău așa, pe cine să alegi? Si chiar contează? Nu vedeti ca, odată alegerile terminate, adevăratul circ abia începe? În loc să fie ca la americani sau englezi, să fie clar încă din noaptea alegerilor cine va fi noul șef de stat, la noi talciocul abia se pornește. E Dragnea sau nu e Dragnea? Îl suspendă sau nu pe Iohannis? Cu cine ne aliem? Pe cine mai corupem să treacă de partea noastră? Cum facem să ocolim Constituția în interesul național? Democrația noastră își păstrează originalitatea, cu orice preț.

Dincolo de absenteism, când aflăm și ce au ales cei ce s-au prezentat la vot, rămânem siderați. Cum reușește fraților, PSD, partid ce a ajuns să conducă România din pușcarie, să continue sa câștige alegeri libere la 27 de ani de la căderea comunismului? Există o singură explicație: PSD este partidul natural de guvernare al României.

În multe tări, există un partid ce exprimă cel mai bine modul de viată, mentalitătile, aspirațiile inconștiente ale majoritătii alegătorilor, partid ce câștigă majoritatea alegerilor, cu rare întreruperi. Englezii îi au pe Conservatori, Canadienii pe liberalii, japonezii pe liberal-democrații. La noi, PSD, urmașul natural al PCR, a reușit să întrupeze năzuinta colectivă românească după un stat-părinte, care să aibă grijă de noi, să ne dea mâncare, salarii, pensii, locuri de muncă, să ne construiască spitale și șosele asfaltate. Românii sunt de fapt, o un popor cu mentalitate paternalistă, care încă suspină incostient după tatucul-erou. În consecintă, dam fuguța în brațele un partid-părinte gata să ne facă toate nazurile.

Pentru ca un partid de dreapta să câștige alegerile, în mod constant, nu din când în când, ar avea nevoie de partea sa o populație de dreapta. Așa este cazul în Anglia și America, de pildă, unde copii sunt obișnuiți de mici să muncească, să aibă grijă de fermă, să se descurce singuri, iar când sunt mari să își dezvolte afacerea lor, mai degrabă decât să se gudure după un job călduț la stat. Dacă am avea și noi o astfel de populație, ar fi firesc ca partidele de dreapta să aibă succes, iar statul să intervină cât mai rar.

La noi, acele rare ocazii în care partidele de opoziție (mă feresc să le numesc “de dreapta”) au câștigat alegerile, au constituit mai degrabă un accident de parcurs. Din când în când, alegătorii au dorit să își tragă de mânecă preferații de la PSD pentru neglijentă. Dar chiar și când aleg partide “de dreapta”, românii au tot asteptări de stânga, și inconștient așteaptă de la partidul castigător să guverneze paternalist, să le “dea” ceea ce așteaptă – mâncare, joburi călduțe, spitale etc. Din păcate, în istoria recentă a României, partidele “de dreapta” ce au învins în alegeri nu și-au dat osteneala să inteleagă de ce au câștigat, și astfel nu au putut rămane la putere prea mult timp. Poporul revine, după mici perioade de rebeliune, la tătucul PSD.

Această situație are șanse să se perpetueze atâta vreme cât românii nu își vor modifica așteptările vis-a-vis de rolul statului în viața individului. Pană se vă întâmpla această minune, PSD va continua să interpreteze șlagarul preferat al românilor: “Noi avem grijă de tine”.