Brexit şi 1000 de ani de istorie

0
2148

Brexit şi 1000 de ani de istorie comună

Catedrala Nôtre Dame de Paris, veche de peste 850 ani, este un simbol al mândriei regilor Franţei, locul beatificării Ioanei D’arc şi al poveştii lui Quasimodo şi Esmeralda. În mijlocul catedralei, în sala de cult principală, o plăcuţă memorială instalată în 1923 aminteşte turistului modern despre cei peste un milion de cetăţeni ai Imperiului Britanic căzuţi pentru eliberarea Franţei în primul război mondial. Alt milion urma să-şi dea viaţa pentru Franţa două decenii mai târziu. Europeanul de astazi, fie el Ahmed, Gunther, Jean sau Francesco însă nu mai are timp să citească aşa ceva. Ridică din umeri: pentru el, Nôtre Dame de Paris sau cimitirele cu eroi din vechime constitue doar simple obiective turistice, care aduc bani la visteria marii Uniunii Europene. Se uită aşa de uşor că Europa a fost salvată de la a deveni un „paşalîc modern” – fie franţuzesc napoleonian, nemţesc adolfian, rusesc stalinian, sau mai recent, putinian – tocmai de către acesti anglo-saxoni blestemaţii (îi socotim aici şi pe americani). După fiecare salvare, doamna Europa s-a comportat precum bătrânica pe care Bulă şi amicii săi o tot ajutau să treaca strada, deşi ea nu voia!

Visul de unire al Europei, sau mai exact de refacere a imperiului Roman, are obârşia de dinainte de Carol cel Mare, dar a avut prima şansă reală să se concretizeze odată cu venirea acestuia pe tronul regatului Francilor. În anul 800, Charlemagne este încoronat de papa Leo al treilea la San Pietro din Roma, ca împărat al reînviatului Imperiu. Însă visul sau de unitate se destramă după moartea sa. În anul 843, după mai multe lupte între urmaşii săi, tratatul de la Verdun îngroapă definitiv Imperiul Carolingian, împărţindu-l în trei. Două dintre regatele rezultate, Francia de Est (viitoarea Germanie) şi Francia de Vest (viitoarea Franţa), se vor lupta pentru următorii 1200 de ani pentru supremaţie în Europa, milioane de soldaţi şi civili dându–şi viaţa pentru gloria diverşilor împăraţi şi regi.

Pe de altă parte, din anul 1213 încoace, între Anglia şi Franţa au loc peste 20 de războaie, cel mai lung fiind cunoscut sub numele de Războiul de 100 de ani. Ca efect secundar al acestei rivalităţi aproape milenare, se dezvoltă constant o stare de neîncredere reciprocă între cele două naţiuni, francezii ajungând să îşi denumească rivalii “perfidul Albion”. Totuşi, în câteva momente istorice, vechii inamici pun la cale diverse alianţe, cele mai semnificative fiind încheiate recent, în secolul trecut, în cadrul triplei antante şi apoi contra puterilor Axei.

În ultimul secol, Germania se găseşte de două ori în stare de război contra alianţei franco – britanice. Însă în iunie 1940, Franţa pactizează cu invadatorul german, acceptând instalarea guvernului marionetă de la Vichy. Charles de Gaulle, care refuză colaborarea cu nazişti, este extras din Franţa de către trupele speciale britanice, pentru a fi transformat, din Anglia, în porta-vocea şi eroul din exil al rezistenţei franceze. În ciuda acestui eveniment crucial pentru cariera sa, generalul de Gaulle continuă să dea glas prejudecăţii timpului, spunând „britanicii nu sunt prietenii Franţei. O naţiune nu are prieteni, ci doar interese”. La 14 ani după război, eroul de Gaulle devenea preşedintele republicii franceze.

În ultimul mare război, germanii bombardează pentru mai mult de un an Marea Britanie. Aceştia rezistă practic singuri împotriva Axei până la intrarea în război a Statelor Unite şi URSS. Trei ani mai târziu, Anglia reuşeşte să elibereze Franţa de sub ocupaţia germană (cu ajutorul aliaţilor americani şi ai soldaţilor din coloniile britanice – India, Australia şi Canada). Mândria franceză înghite cu greu salvarea venită tocmai prin mâna vechilor rivali, iar nemţii înghit şi mai greu umilinţa de a fi bătuţi, iarăşi, de anglo-saxoni.

După război, Marea Britanie solicită de două ori să adere la prospăt înfiinţata Piaţă Comună Europeană, dar cererile ei întâmpina un refuz clar din partea preşedintelui francez – nimeni altul decât fostul erou de război, Charles de Gaulle… Recunoştiinta este o floare rară care nu îşi are locul în politica mare. Abia în 1973, după moartea lui de Gaulle, britanicii sunt acceptaţi în noua construcţie politico-economică, viitoarea Uniune Europeană.

În 1988, Margaret Tatcher exprimă rezerve asupra succesului noului proiect, neacceptând uşor cedarea suveranităţii naţionale britanice către o instituţie centralizată europeană, condusă acum de foşti inamici şi foşti prieteni….Birocraţii europeni insistă să adune împreună cele 3 mari naţiuni, plus alte 25 mai mici şi să şteargă cu buretele cei 1000 ani de orgolii, rivalitate, suspiciune şi eroism, propunând utopia monedei comune, cetăţeniei comune şi renunţării deliberate la independenţa naţională.

În iunie 2016, britanicii aleg, prin referendum, să părăsească proiectul comunitar, iar prim ministrul Cameron anunţă imediat că va respecta decizia populară. Rezultatul generează frustrare imensă în rândul suporterilor pro-unionişti din intreaga Europa, care insinuează că „mulţi britanici nu ştiu ce au ales, şi că abia după ce au votat, au căutat pe Google ce înseamnă Uniunea Europeană. Foarte puţin probabil, după 1000 de ani de istorie comună…

Am trecut în revistă aceste câteva episoade pentru a arăta că Brexit nu se trage de la un capriciu al lui Nigel Farage sau de la vreo campanie publictară pe Facebook a lui Putin. Pe de o parte, problemele sunt complexe, rănile sunt vechi şi adânci. iar pe de alta parte, nu poate exista o Uniune bicefală sau tricefală. Nu putem avea trei capitale, trei şefi, trei centre de putere. Nici unul din fostele imperii, forţate acum să trăiască laolaltă prin proiectul comunitar, nu acceptă să joace un rol secundar.

iar britanicii au totuși la activ peste 800 de ani de democrație, dacă socotim de la Magna Carta încoace. Nu sunt ușor de prostit, de Antena 3 sau de Digi 24.

Așa că … să-i lăsăm pe britanici să decidă ei înșiși ce vor să facă. În UE sau în afară, e totuși problema lor.