Ce noroc pe noi că Dumnezeu nu ne-a cerut să fim buni! A fi bun, în mod intrinsec, ar însemna să gândim și să facem binele încontinuu, 24 din 24, 7 din 7. Misiune imposibilă pentru firea umană. Nici dacă am trăi în peșteră sau în deșert, izolați de toți ceilalți nu am putea face una ca asta. Iar Iisus ne liniștește, spunându-i tânărului bogat: “Pentru ce mă numești bun? Nimeni nu este bun afară de Dumnezeu”. Deci, stimați cetățeni, pe loc repaus. Relax. De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.
Ei, dar să nu credeți că ați scăpat. Ceva tot ni se cere: să iubim – ceea ce, deși nu e ușor, se pare că am fi capabili, pentru că avem un model: pe noi înșine. “Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Așa scrie la carte.
Deși la prima vedere este o poruncă, afirmația ascunde o constatare. Nu ai cum să iubești pe altul dacă nu știi mai întâi să te iubești pe tine însuți, sau altfel spus, nu putem să depășim nivelul la care ne iubim pe noi înșine în expresia iubirii celuilalt.
Iar iubirea de sine cuprinde o sumedenie de atitudini și acțiuni: să îți urmărești constant binele (ceea ce include, printre altele, și să te hrănești bine, să fii curat fizic și mental, să te educi, să fii curios, să nu te enervezi inutil etc), să te accepți așa cum ești (în toate aspectele, inclusiv în cele dezagreabile, acceptarea fiind primul pas spre o eventuală ameliorare), să te ierți (probabil că de asta avem probleme să iertăm pe alții, pentru că stăm prost la iertarea de sine și chiar la iertarea lui Dumnezeu, căruia avem tendința să-i punem în cârcă toate neajunsurile din lume), să te admiri (pentru că uneori, în exces de falsă modestie ajungem să picăm în depresie, crezând că nu valorăm doi bani), să admitem că viața noastră, așa chinuită cum e, are totuși valoare (da, avem și boala să ne autoflagelăm) și să nu ne mai comparăm cu alții (de obicei îi invidiem pe alții pentru talentele sau realizările lor, deși nu ne-ar place să ne găsim în pielea lor când e vorba despre efort!).
Abia după ce ai rezolvat-o pe asta (ceea ce poate lua ceva timp, uneori o viață!), se poate trece la iubirea autentică a celorlalți. (Bine, nu trebuie să aștepți atâta! – trebuie acționat imediat – acțiunea imperfectă este de preferat inacțiunii perfecte).
Și vei afla atunci că nimănui nu îi place să fie considerat prost sau rău. Iar atunci când faptele ar dovedi contrariul, fiecare are de obicei o scuză bună. De unde o știi? Pentru că ai aflat-o pe pielea ta.
Ai observat că atunci când alții te consideră rău, tu îi tratezi drept proști, iar când ei te consideră prost, tu îi tratezi drept răi? Ei, tot așa fac și ei.
(Aici prin prost nu se înțelege cel ce nu știe. Prost este mai degrabă cel ce trage concluzii pripite din date incomplete și se mândrește cu asta. Prostia autentică trebuie să fie obligatoriu și arogantă. Pentru că prostul nu crede că datele sale sunt incomplete – el știe tot ce e de știut, deci nu poate exista nimic în afara sferei sale de cunoștințe. „Dacă ceilalți nu sunt de acord cu mine, înseamnă că sunt proști!”).
Și atunci când te apuci de iubit pe celălalt, îi înțelegi și frustrarea, și mânia, și spaima, și prostia, și aroganța de moment. Pentru că ai trecut și tu prin fazele acelea de multe ori. Te afli în sfârșit pe teren familiar. Și pentru că ai învățat-o mai întâi pe tine, poți acum să îl ierți și pe el/ea.
Altfel, fără dificila practică a iubirii de sine, iubirea de celălalt rămâne o vorbă frumoasă de pus în ramă pe pereții bisericilor sau de impresionat audiența pe Facebook.
