Bunele intenţii

1
139

Maria sosise în Canada iarna, prin februarie. Afară, la ieşirea din aeroport, un frig de o asprime nemaiîntâlnită îi muşca violent obrajii. Venise împreună cu soţul şi cu copilul de 3 ani, cu câteva valize şi cu credinţa fermă că va reuşi. Părinţii o crescuseră bine, să devină o persoană integră, iar înainte să plece din ţară, o sfătuiseră să continue să meargă la biserică. Maria credea în Dumnezeu din tot sufletul ei şi respecta cele 10 porunci, cât putea ea de bine.

Începutul vieţii de emigranţi nu fusese simplu. Mai întâi, soţul ei a găsit rapid ceva de lucru. Salariul nu era grozav, dar aveau nevoie de bani că să-şi plătească chiria, mâncarea şi grădiniţa celui mic. După câteva luni de căutat fără succes, un vecin, emigrant cu mai multă experienţă, i-a dat idea să se ducă la universitate, spunându-i că ar avea mai multe şanse de reuşită dacă ar obţine o diplomă canadiană. Aşa că s-a înscris la un program de certificat în analiză chimică. Dimineaţa la 6 se trezea, dădea celui mic de mâncare, îl îmbraca, îl lăsa la grădiniţă, şi se ducea la cursuri, unde îşi petrecea toată ziua între teme, laboratoare, proiecte. Seara îşi lua copilul de la grădiniţă, îi dădea să mănânce, îl punea să se uite la desene animate şi apoi îşi făcea temele pentru a doua zi, până cădea de oboseală. Aşa a dus-o vreo doi ani.

La terminarea studiilor, a avut norocul să găsească repede un post la o firmă mare. Compania tocmai se pusese pe angajat femei, că să compenseze sub-reprezentarea sexului frumos. Cum Maria era o fată serioasă, modestă şi competentă, iar colegii şi şefii o admirau, a reuşit să promoveze rapid pe un post de şef de laborator. Salariul era bunicel, mai mare decât al soţului, aşa că în curând au putut să-şi cumpere o casă, cu împrumut de la bancă. Copilului îi plăceau animalele, aşa că au adoptat şi un căţel, devenit rapid vedeta familiei şi bucuria tuturor, pentru că îi aştepta mereu lipit de uşă când se întorceau de la treabă. Săptămânal vorbeau la telefon cu părinţii rămaşi în ţară şi mergeau la biserica românească din oraş.

Viaţă intrase acum într-un ritm monoton: muncă la servici, muncă acasă (făcut mâncare, spălat vase şi haine, curăţenie, îngrijit curtea, educaţia copilului, plimbarea căţelului). Din punct de vedere material, nu stăteau nici bine, nici rău – erau pe linia de plutire, făcuseră datorii că să îşi cumpere două maşini şi mobilă, iar salariile acopereau cheltuielile la limită. Odată pe an plecau cu toţii într-o vacanţă de o săptămână în Cuba, mai mult nu îşi permiteau, neavând nici timp, nici bani.

Dar ceva îi lipsea, dincolo de bani, nici ea nu ştia exact ce. Simţea că vrea mai mult. Colegele ei de serviciu, majoritatea nemăritate şi fără copii, ieşeau des la cluburi de noapte şi păreau că se bucură mai mult de viaţă, şi o invitau şi pe ea din când în când să iasă în oraş, spunându-i că soţul ei o să înţeleagă. Dar ea, fidelă principiilor sale de viaţă, le refuza politicos.

La petrecerea de Crăciun, organizată de compania unde lucra, cunoscuse un coleg canadian, băiat drăguţ şi liniştit, manierat şi cult. Nu mult timp după aceea, Maria a reuşit să se transfere la acelaşi departament unde lucra şi respectivul, aşa că ajunseseră să se vadă tot mai des, la început numai la birou, apoi la un restaurant din apropriere, după terminarea serviciului. Nu era desigur nimic vinovat în asta, doar că se simţea aşa de bine cu el! Stăteau ore în şir de vorbă, îşi povesteau viaţa, visele din copilărie şi planurile de viitor. Ce contrast faţă de atmosfera de acasă, unde nu o aştepta decât un soţ tot timpul obosit, copilul gălăgios, căţelul care voia mereu să se plimbe, şi multă muncă!

Începuse să vină acasă tot mai târziu. Copilul, ajuns la vârstă şcolară, avea unele dificultăţi de comportament, iar Maria făcu un efort financiar să îi plătească un educator privat, care venea acasă să facă temele cu el. Soţul muncea din greu, de multe ori în schimbul de noapte, iar ziua era mai tot timpul adormit.

Lucrurile s-au complicat şi mai mult când s-a trezit într-o dimineaţă cu greţuri, iar vizita la doctorul companiei unde lucra i-a confirmat că era însărcinată! Alta acum! Copilul de acasă, soţul şi căţelul erau deja prea mult! Părinţii o învăţaseră însă că orice copil este o binecuvântare divină, aşa că posibilitatea avortului era exclusă.

Tocmai în acea perioada, primise o oferta de avansare la serviciu. Noua poziţie îi plăcea, primea mai mulţi bani, dar îi cerea şi mai multă implicare. Îşi dorise atât de mult să reuşească pe plan profesional! Aşa că după câteva nopţi de ezitare şi rugăciune, se duse la spital să avorteze copilul apărut neanunţat, convinsă că Dumnezeu iartă şi înţelege.

La lucru, relaţia cu colegul devenise din ce în ce mai apropiată, se înţelegeau din ce în ce mai bine. El îi făcea cadouri des, ba o floare, ba câte o bijuterie, ba aranjase să poată să plece împreună într-o delegaţie şi să doarmă în acelaşi hotel, chiar dacă în camere diferite. Nu era nimic grav, desigur, îşi spunea ea, era doar o simplă prietenie colegială.

Câteva luni după aceea, căţelul s-a îmbolnăvit de o boală cronică, şi cineva trebuia să meargă cu el de două ori pe zi la tratament. Iar uneori, noaptea, bietul de el se trezea scâncind: probabil visa ceva urât, ori îl durea ceva, ori avea nevoie să iasă afară să se plimbe. Cei ai casei făceau cu schimbul, atât cât puteau, dar desigur că nu era comod pentru nimeni. Cel mai des ieşea cu el tot Maria. Ziua era obosită şi nu mai putea rămâne după muncă să stea de vorbă cu colegul ei, se grăbea să ajungă repede acasă.

Un alt coleg de la serviciu, observând cât era de surmenată, îi sugeră însă să se ocupe de căţel, căci îi complica în mod evident viaţa. Îi sugerase direct eutanasia, era soluţia cea mai simplă, dar ea nu putea să se îndure să facă aşa ceva. După câteva nopţi de ezitare şi rugăciune, îl duse la un centru pentru animale abandonate. Acasă, băiatul plânsese după căţel, dar nu aveau încotro, avea să îi treacă, iar când va fi mare avea să întelegă. Conştiinţa o mustră un pic, şi evită să privească în ochii umezi ai căţelului în momentul abandonului, dar caută să se liniştească repede, aducându-şi aminte că Dumnezeu iartă şi înţelege totul.

În sfârşit, acum viaţa părea mai comodă, avea mai mult timp să doarmă şi să se vadă cu prietenul ei. E drept, uneori noaptea avea coşmaruri – un copil necunoscut şi un căţel abandonat o vizitau pe neaşteptate în vis şi o priveau mustrător. Doctorul îi prescrise nişte somnifere, aşa că îşi recăpătă în curând liniştea şi somnul.

Într-o vineri seară, amicul ei de la servici o invită la un restaurant de lux, iar pentru prima dată în viaţa ei, Maria acceptă să bea alcool. Cognacul îi alunecă pe gât şi o arse pe dinăuntru, stingându-i parcă sentimentul acela nedesluşit de vinovăţie pe care îl căra cu ea pretutindeni de ceva timp încoace. Ameţită, acceptă să meargă la el acasă, şi acolo nu a mai putut să îi reziste.

Dimineaţă, când se trezise din somn, observă că soţul şi copilul o sunaseră între timp pe telefonul celular. Erau îngrijoraţi pentru ea, niciodată nu lipsise de acasă. Brusc, Maria işi dădu seama ce făcuse. Sună înapoi, încercă să explice printr-o minciună nevinovată, dar neavând prea multă experienţă la minţit, nu reuşi să-i convingă. La scurt timp după aceea, soţul ceru divorţul, şi aşa au ajuns să îşi împartă copilul, fiecare având drept de custodie pe rând, câte o săptămâna. Au vândut casa în pierdere, iar ea şi-a împachetat lucrurile şi se mută pentru o vreme la colegul ei. După vreo doi ani, acesta îşi găsi o altă amantă, mai tânără şi mai puţin înhibată sexual, zicea el, aşa că fu nevoită să se mute într-o garsonieră cu chirie. De prea multă singurătate, îi trecuse prin minte să îşi ia înapoi căţelul de la centrul de adopţie, dar află că acesta murise la scurt timp după abandon.

Cum copilul pe care îl avea în grijă din când in când nu prea mai stătea de vorbă cu ea, fiind mai degrabă interesat de jocuri video, îi rămăseseră părinţii din România, cu care vorbea la telefon săptămânal: “Da, mamă, băiatul e bine, căţelul e bine şi el, soţul e bine, avem serviciu bun, avem o casă frumoasă, da, mamă, merg la biserică în fiecare săptămâna, nu vă faceţi griji, aici totul e bine. Nu, lasă, nu veniţi voi aici, o să vin eu pe la voi la anul. O să vin singură, soţul lucrează şi trebuie să aibă grijă de casă şi de câine. Da, mamă, te pup, nu îţi fă griji…”.Şi după ce termina convorbirea, plângea în hohote un sfert de oră, sperând că Dumnezeu înţelege şi iartă totul.

Iar acasă, părinţii erau mândrii de fata lor, care reuşise în viaţă, într-o ţară străină, păstrându-şi cu sfinţenie credinţa, şi o lăudau la toţi vecinii din cartier.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.