Castelul de nisip

0
60

Ne definim după naţiune şi religie. Suntem români, unguri, nemţi, turci sau arabi. Suntem ortodocşi, catolici, protestanţi, evrei, musulmani, budişti, atei, agnostici, liber cugetători. Şi ne mândrim cu asta. Ne luptăm o viaţă întreagă pentru apărarea identităţii noastre împotriva celor ce avem impresia că vor să ne-o fure. Însă cine suntem noi cu adevărat? În clipele de maximă intimitate, când nu este nimeni prin preajmă să ne observe, când suntem noi singuri cu conştiinţa noastră, care ne este adevărata religie?

Suntem în ultima zi de vacanţă, pe o plajă mediteraneană, dimineaţa, pe păturică, acompaniaţi şi de o umbreluţă colorată. Apa mării este albastră, liniştită, fără valuri, soarele ne zâmbeşte prietenos. Când privim spre nord, observăm muntele semeţ care stă de strajă, cu vârful uşor rotunjit, parcă este sculptat de mâna unui artist. Pe malul apei, un copilaş a construit cu răbdare un castel de nisip, o adevărată capodoperă. În această stare binecuvântată, suntem convinşi că lumea a fost creată de un Dumnezeu înţelept şi nu poate fi rezultatul accidental al unei naturi oarbe. Închidem ochii. În jurul nostru, se aude numai susurul apei şi ţipătul pescăruşilor. Mulţumim în gând Tatălui ceresc pentru cadoul de a trăi şi a fi martori la marele dans cosmic.

Când deschidem ochii, tocmai ne trece prin faţă o tânără cu plete aurii, bine bronzată, cu sânii goi şi bikinii subţiri strânşi pe fund – aşa cum este deja standard pe plajele europene (nord americanii sunt ceva mai pudici). Vraja meditaţiei transcendentale precedente se risipeşte instantaneu, în aceeasi clipa în care un val apărut de niciunde năruie castelul de nisip al copilului. În acel moment, redevenim animale supuse instinctelor. Devenim pe loc evoluţionişti şi parcă nu ne mai convine aşa tare existenţa un Dumnezeu moral, care ar avea ceva de spus despre gândurile şi acţiunile noastre.

În timp ce ne lăsăm hipnotizaţi, urmărind cu privirea ţinta mişcatoare blondă, un puştan mai tuciuriu a pus mâna pe sacul nostru pe l-am lăsat nesupravegheat pe cearşaf şi a rupt-o la fugă. Acolo ţineam actele, telefonul şi cartea de credit.

Roşii de indignare, uităm imediat de cadâna unduitoare şi devenim pe loc nişte islamici radicali, gata să îi tăiem mâna nemernicului care a făcut asta. Fugim cu disperare după individ.

L-am prins pe jupân, ne-am recuperat sacul, şi mai că i-am trage câteva să îl învăţăm minte, dar ne aflăm într-o ţară civilizată, democratică, în care legile trebuie respectate, iar hoţomanul este minor. Cum suntem nişte fiinţe moderne, cu viziune progresistă, şi credem în reabilitarea criminalului, ne abţinem de la violenţă şi îl dăm pe mâna poliţiei, sperând că puştiulică să înveţe ceva din asta şi să devină mai târziu un cetăţean model.

După amiază revenim pe plajă şi remarcăm cum copilulaşul acela a făcut un alt castel de nisip, mai frumos decât primul. Parcă ne recăpătăm credinţa în Dumnezeul păcii. Însă nu trece mult şi îl revedem pe jupânul nostru, liber, întors la activitatea sa de colecţionar de portofele, şi mai zărim la doi paşi şi minunea blondă de dimineaţă. Ne dăm seama că cei doi lucrau împreună. Ni se taie respiraţia de indignare, privirea ni se întunecă şi devenim în acea secundă nişte justiţiari feroce, suporteri ai închisorii pe viaţă. Cum e posibil aşa ceva!

Ca să ne calmăm, după toată povestea, ieşim seara la o bere pe terasă. Un amic ne procură o ţigaretă mai puţin legală – un joint de marijuana, care ne face să ne relaxăm mai profund. Avem un sentiment de mulţumire că am fentat legea. Dumnezeu are cu siguranţă altceva mai bun de făcut decât să ne spioneze pe noi ce facem prin baruri. Dar apare brusc poliţaiul local, şi ne ia la întrebări despre consumul de substanţe interzise. Ne punem speranţa în aceeaşi clemenţă arătată micului hoţ de portofele de dimineaţă, dar norocul nu e de partea noastră. Plătim o amendă usturătoare, şi plecăm bombănind contra “abuzurilor oamenilor legii”. În drum spre camera de hotel trecem pe lângă locul unde am stat la plajă mai devreme. Orice urmă de castel de nisip a fost ştearsă de valurile mării.

Seara, istoviţi după atâtea evenimente, ne băgăm în pat şi ne spunem cuminţei rugăciunea – fără să fim prea siguri dacă ne rugăm la Allah, Iisus sau la mama natură. Am închis bucla şi redevenim copiii Domnului, ne încredinţăm cerului soarta celor dragi şi ne culcăm, sperând ca îngerii să ne păzească şi de astă dată. Astăzi a fost o zi grea în care am fost de toate: creştini, atei, islamici, liberali, conservatori, anarhişti.

Zilele de concediu s-au terminat. Revenim la muncă, suntem ziarişti, iar şeful ne cere să scriem un articol în care să combatem creştinismul, sau islamul sau ateismul (depinde ce orientare are ziarul la care lucram), sau ne cere să demonstrăm cum încălzirea globală este cauza principală a amplificarii terorismului în lume. O facem cu pricepere şi profesionalism, cu sau fără drag, pro sau contra convingerilor proprii. Pentru că ne plac vacanţele la mare. Pentru că banul e bun, n-are miros şi mai ales are aceeaşi religie ca a noastră: cea a castelului de nisip.

LĂSAȚI UN MESAJ

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.