Caută mai intâi să înțelegi

0
231

Până să intru la liceu, fusesem considerat un elev istet, mereu între primii trei din clasă (însă niciodată vârful, pentru că nu reușeam să-mi înving colegele la efort și disciplină).
Materiile mele preferate erau istoria, geografia, literatura, compunerea liberă și gramatica. De asemenea, mă descurcam foarte bine la matematică, fără să excelez (mă mulțumeam cu ce prindeam în clasă și nu depuneam eforturi suplimentare. Mi se întâmpla uneori să iau câte un 10 la teză, sau să fiu singurul din clasa care înțelesese corect problema cea mai grea, dar îmi lipsea consistența). Franceza îmi plăcea foarte mult (eram cel mai bun din clasă, probabil datorită unei afinități cu profesorul, un tip inteligent și cu mult umor, educat la Paris), iar germana nu îmi spunea nimic, treceam clasa pentru simplul motiv că diriginta noastră era profa de germană care știa că am note bune la celelalte materii – plus că eram, totuși,  capabil să citesc corect cuvintele. Aveam însă zero pasiune pentru limba lui Goethe.
În timpul liber, citeam romane pe teme istorice și cărți cu enigme (matematice, polițiste, cărți de spionaj), jucam fotbal, tenis, ping pong și șah. Habar nu aveam ce o să fac în viitor și sincer nici nu îmi păsa prea tare. “Viitorul” era un termen prea abstract, iar evenimentele despre care vorbeau adulții din jurul meu, cum ar fi alegerea unei cariere, căsătoria, îmbătrînirea, bolile grave sau moartea, nu aveau să se aplice în cazul meu. Erau problemele altora.
Una dintre materiile care nu imi stârnea nici o pasiune, cot la cot cu germana, dar la care trecusem relativ ușor datorită indulgenței profesoarei din scoala generala era fizica. Nu puteam spune că înțelegeam cu ce se ocupă chestia asta – deoarece unele lecții erau despre niște obiecte care cădeau și trebuia să le măsurăm ba timpul de cădere, ba distanțele parcurse pe plan inclinat; alte lecții erau despre curent electric, montaje și becuri care se aprindeau și se stingeau, altele despre apa care fierbe, la alte lecții ni se deseneau niște săgeți pe tablă care se numeau vectori și nu înțelegeam deloc ce rost au pe acolo. Dacă atunci cineva m-ar fi întrebat care este obiectul de studiu al fizicii, aș fi ridicat din umeri. Aș fi bălmăjit ceva despre „natură”, fără convingere. Mult mai mult îmi plăceau orele de chimie, la care experimentele și teoria păreau a fi compatibile, și totul părea clar: era vorba despre transformarea substanțelor.
Iată însă că, odată intrat în clasa a noua, mă astepta o criză majoră, o situație în care nu mai fusesem pus niciodată. Pentru prima oară în viața mea, am fost în pericolul de a nu trece clasa. De la două ore de fizică pe săptămâna, făcute în ritm de doină, la care obțineam note rezonabile fără mari eforturi, cum fusese cazul în gimnaziu, m-am trezit în situația de a avea 5 ore pe săptămâna. In plus, orele erau mult mai intense, materia se acumula cu repeziciune, lecțiile neînțelese se adunau stivă una peste alta, iar eu simțeam că îmi fuge pământul de sub picioare.
Au apărut primele teste și primele evaluări. Prima mea notă la liceu a fost 2 din 10! (1 se dădea numai pentru suflat sau copiat, 2 era nota prostiei absolute, rezervată celor incapabili de a înțelege întrebarea. Nu am fost în stare să reproduc nici câteva simple definiții).
Diriginta noastră, care era și profesoara de fizică, auzise lucruri bune despre mine de la ceilalți profesori, așa că mi-a dat o șansă să îmi îndrept nota. M-a anunțat că în două zile are să mă verifice din nou. Și-o fi zis săraca că am vreo problema în familie – vreun tată alcoolic, caz de violență sau altceva de genul ăsta. Nu era vorba despre nimic din toate astea. Ci numai despre totala mea incapacitatea de a pricepe, la cei 14 ani, obiectul și metoda acestei sinistre materii școlare, al cărei rost nu îl vedeam.
Am învățat ca papagalul niște definiții, dar spre deosebire de poeziile pe care profa de română ni le cerea, poeziile de la fizică a aveau nici rimă, nici ritm, nici sens.
În ziua ascultării, m-a pus să recit cele 3 principii ale mecanicii clasice formulate de Newton.
Am mormăit eu ceva acolo, dar cuvintele mi se amestecau în cap, se pare că ce turuiam nu avea nici o noima. Pe fața doamnei profesoare se vedea crescând dezamăgirea. La sfârșit și-a dat seama că nu pricepeam o iotă. Mi-a pus încă un 2 in catalog și m-a rugat să le transmit părinților mei să vină la școală.
După discuția cu diriginta, tata a decis să îmi pună un meditator. Mi-a găsit un student la fizică, din ultimul an, care urma să vină la noi acasă.
Omul a venit și la început a aplicat aceeași metodă ca profa de la școală. Îmi dădea să citesc o lecție din manual, apoi mă asculta să vădă ce am reținut. Lui i se părea că manualul explică destul de clar noțiuni ca traiectorie, mărime fizică, proprietăți, mișcare, vectori, cinematică și dinamică, forțe, energie, principii. Pentru mine însă era mai greu ca la germană. Nu știam de unde să o apuc. Nu știam nici măcar să îmi pun întrebările corecte și nu aveam nici o altă armă să lupt contra dușmanului decât învățatul pe dinafară, sperând să compensez prin efort și penitență lipsa de înțelegere.
Apoi îmi dădea probleme de rezolvat. Și pentru că mă uităm că mâța în calendar și la acestea, a încercat să îmi dea “formule” și “rețete” de rezolvare. (Din acea vreme îmi amintesc de faimoasa – și ridicola – distincție dintre “teorie” și “probleme”. Nu eram singurul care mă chinuiam cu fizica, aveam colegi și colege care se luptau cu aceleași situații. Îi auzeam pe unii rostind fraze precum “ eu la teorie mă descurc, dar nu știu să fac probleme”, iar pe alții la fel de absurdul “ eu dimpotrivă, mă descurc să fac problemele, dar nu înțeleg teoria”. La mine situația era mult mai simplă – nu pricepeam nici una, nici alta).
După câteva încercări nereușite, tutorul era pe punctul să abandoneze. Cum nu putea să îi spună direct lui taică-miu că are un copil prost, începuse să inventeze scuze: că nu are timp, că e în ultimul an, are de pregatit examenul de diplomă etc. Noroc cu taică-miu care a insistat: hai mai încearcă vreo două săptămâni, îți plătesc mai mult. Și cum bietul student era în criză de bani, s-a decis să îmi mai dea o șansă.
De data asta, i-a trecut prin minte să verifice mai întâi dacă chiar sunt prost. La următoarea întâlnire, a dat manualul de fizică la o parte, și a vrut să verifice cum mă descurc la alte materii, ce cărți citeam, cum îmi petreceam timpul liber.
M-a întrebat cu ce echipa de fotbal țineam. Eram stelist; măcar aici aveam o pasiune comună. Am început să vorbim un pic despre jocul de fotbal, să analizăm de ce Steaua mergea așa și așa (eram în toamna lui 1983). A văzut că înțelegeam fotbalul la alt nivel decât suporterul obișnuit – înțelegeam pozitionarile jucătorilor în teren, la cornere, la aut și lovituri libere, schemele tactice, aglomerarea, pasele „printre” și jocul înainte. Pe lângă faptul că jucam fotbal în curtea școlii, mai citisem câteva cărți care m-au ajutat mult să descifrez secretele acestui joc, scrise de Virgil Economu sau Coloman Braun Bogdan.
De asemenea a văzut că înțelegeam destul de bine geometria și algebra. Și a mai văzut că stăteam bine cu orientarea în spațiu și timp (mi-a pus întrebări din istorie și geografie), și eram mult peste media celor de vârsta mea la șah. Citisem de unul singur cărțile lui Florin Gheorghiu, Bobby Fisher sau Karpov, eram abonat la revista de șah din România. M-a pus sa joc cu el, și a constatat cu mirare că nu avea nici o șansă. M-a întrebat cum pot să “văd” mutările înainte. Și a înțeles că vedeam bine geometria tablei de șah, cunoașteam ce înseamnă furculițe, amenințari duble, piese cu supra-sarcină, deviere, atracție, legături absolute și relative, și alte manevre tactice – despre care el nici nu știa că există. Conform propriei mărturisiri, nu calcula niciodată mai mult decât o mutare, așa încât combinațiile mele i se păreau miraculoase.
După ce s-a lămurit că nu avea în față un imbecil, a atacat problema frontal:
“Nu înțeleg exact ce anume nu îți place la fizică. Știi bine șah, matematică, fotbal și altele. Fizica nu este atât de complicată.” Am ridicat din umeri: “Nu pricep despre ce este vorba. Nu înțeleg care e subiectul. Nimeni nu mi-a spus clar cu ce se ocupă. Pentru mine e doar o aglomerare de fapte, noțiuni și teorii care nu au nici un sens.”
A fost momentul de iluminare. Nu a mea. Ci al lui! Elevul nu poate să își depășească maestrul. Nici profa de la școală și nici tutorul de acasă nu făcuseră efortul să se coboare la nivelul meu de înțelegere, să incerce sa vădă lumea cu ochii mei.
Din acel moment, lecțiile private au decurs cu totul altfel. Manualul acela cu multe fraze și imagini fără sens a fost mai intăi ignorat. Tutorul a început să îmi atragă atenția la diverse fenomene: căderea corpurilor, mișcarea planetelor, accelerarea și frânarea automobilelor, patinajul, pieptenele frecat de par care atrăgea bucățele de hârtie, apa care fierbe in ibric, măsurarea temperaturii, aprinderea luminii de la veioză, liftul care urca și cobora. Îmi punea intebari: ce observi aici? Cum ai putea descrie ce vezi? Cum poți măsura aceste mărimi? Cum poți compara aceste lucruri? Din ce cauze crezi că se întâmplă asta?
Au rezultat discuții interesante, total neconvenționale, în care tutorul încerca să-mi dirijeze gândirea spre a descoperi mărimi și proprietăți fizice, mă provoca să îmi inventez propriile unități de măsură, să găsesc cauzalitati, să ajung la abstractizări. Am ajuns să redescopăr singur noțiunea de vector, ca element abstract necesar pentru a descrie forțe sau viteze.
După o vreme, m-a întrebat: “Acum știi despre ce este fizica?“
“Cred că da. Este încercarea omului de a înțelege natura, de a formula legi pentru a descrie fenomenele și a le găsi cauzele. Fizica este o căutare a esenței”. Fața lui radia de bucurie.
“Perfect. Acum, hai să vedem ce e cu manualele astea”. Am început să citim descrierile și legile din manual. Dintr-o dată definițiile și formulele devenisera vii! Problemele din manual păreau simple, și în fine, eram capabil să văd miraculoasa legătură între teorie și practică.
Rezultatul imediat a fost o ameliorare rapidă a notelor la școală. Am trecut clasa cu bine, iar la examenul de fizică de la treaptă a II-a am luat un spectaculos 9.35! Mai mult, doi ani mai târziu, când a trebuit să îmi aleg carieră, am ales….facultatea de fizică, iar câțiva ani mai târziu, am devenit la rândul meu profesor.

În fața elevilor, m-am simțit ca peștele în apă. De fiecare dată când întâlneam pe unii dintre ei avand dificultăți de înțelegere, știam ce am de făcut. Rămâneam după ore cu ei, să înțeleg mai întâi care este nivelul lor de cunoștiințe și de înțelegere, iar apoi îmi adaptam stilul de predare dupa caz.
Experiența căpătată atunci m-a ajutat mai târziu în afaceri, în negocieri, în politică, la scris și în general în relațiile umane – cu soția, cu părinții, cu copiii, cu prietenii. Lecția este teribil de simplă: caută mai întâi să înțelegi înainte de a explica sau de a pretinde ceva de la celălalt. La fel cum doi oameni nu se pot sui în același ascensor dacă nu ajung la un moment dat la același etaj, nu putem să-l înțelegem pe celălalt dacă nu pornim discuția de la o baza comună. Și este mereu datoria celui ce știe mai multe să se coboare la nivelul celuilalt, și nu invers.

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentImagine și realitate
Articolul următorAlegeri și autostrăzi
Blogovici
Initiatorul proiectului este vechi colaborator al revistei Pagini Românești din Montreal, fost candidat în alegerile federale canadiene, individ cu o formație stiintifică, antreprenor și mai ales, un om visător, cu idei preconcepute și multe defecte. Da, ați ghicit. Eu eram.

LĂSAȚI UN MESAJ

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.