Cauta mai intai sa intelegi

0
49

Pana in clasa a noua, cand am intrat la liceu, fusesem un elev destul de bun, mereu intre primii trei din clasa, nicioadata insa varful (nu reuseam niciodata sa inving la efort si disciplina fetele din clasa).

Materiile preferate erau istoria si geografia, literatura, compunerea libera si gramatica. Ma descurcam foarte bine la matematica, dar nu excelam (ma multumeam cu ce prindeam in clasa si nu depuneam eforturi suplimentare. Mi se intampla sa iau uneori cate un 10 la teza, sau sa fiu singurul din clasa care inteleseme corect problema cea mai grea, dar nu aveam consistenta. Franceza imi placea foarte mult (eram cel mai bun din clasa probabil datorita unei afinitati cu profesorul, un tip inteligent si cu mult umor), iar germana nu imi spunea mai nimic, treceam clasa pentru simplul motiv ca diriginta noastra era profa de germana care stia ca am note bune la celelalte materii plus ca eram – totusi! – capabil sa citesc corect cuvintele. Aveam insa zero pasiune pentru limba lui Goethe.

In timpul liber, citeam romane istorice si enigme ( matematice, politiste, carti de spionaj), jucam fotbal, tenis, ping pong si sah. Habar nu aveam ce o sa fac in viitor si sincer nici nu imi pasa prea tare. “Viitorul” era un termen prea abstract, iar evenimente despre care vorbeau adulti in jurul meu, cum ar fi o cariera, imbatrinirea, bolile grave sau moartea, nu aveau sa se aplice in cazul meu. Erau problemele altora.

Una din materiile care nu imi starneau nici o pasiune, alaturi de germana, dar la care treceam relativ usor datorita indulgentei profesoarei era fizica. Nu puteam spune ca intelegeam clar cu ce se ocupa chestia asta – deoarece unele lectii erau despre niste obiecte care cadeau si trebuia sa le masuram timpul de cadere, sau distantele parcurse pe plan incinat, alte lectii erau despre curent electric, montaje si becuri care se stingeau sau se ardeau, altele despre apa care fierbe, la alte lectii ni se deseneau niste sageti pe tabla care se numeau vectori, si nu intelegeam deloc ce rost au pe acolo. Daca atunci cineva m-ar fi intrebat care este obiectul de studiu al fizicii, as fi ridicat din umeri. Mult mai mult imi placeau orele de chimie, la care experimentele si teoria pareau a fi compatibile si legate de transformarea substantelor.

Iata insa ca intrat in clasa a noua, am avut o prima criza majora, o situatie in care nu mai fusesem pus niciodata. Pentru prima oara in viata mea, am fost in situatia de a fi in pericol de a nu trece clasa. De la doua ore de fizica pe saptamana, facute in ritm de doina, si trecut fara mari eforturi, ma-m trezit in situatia de a avea 5 ore pe saptamana. Ore mult mai intense, materia se acumula cu repeziciune, lectiile neintelese se adunau una peste alta, iar au simteam ca imi fuge pamantul de sub picioare.

Iata, au aparut primele teste si iata primele evaluari: Prima mea nota la liceu: 2 din 10 (1 se dadea numai pentru suflat sau copiat, 2 era nota prostiei absolute, echivalentul incapacitatii de a intelege intrebarea. Nu am fost in stare nici sa reproduc cateva simple definitii).

Diriga noastra, care era si profa de fizica, auzise lucruri bune despre mine de la ceilalti profesori, asa ca mi-a dat o noua sansa sa imi indrept nota. M-a anuntat ca in doua zile are sa ma verifice din nou. Si-o fi zis saraca ca am vreo problema in familie – vreun tata alcoolic, violenta sau altceva de genul asta. Nu era vorba despre nimic de asa ceva. Ci numai totala mea incapacitatea de a pricepe, la cei 14 ani, obiectul si metoda acestei sinistre materii scolare, al carei rost nu il vedeam.

Am invatat ca papagalul niste definitii, dar spre deosebire de poeziile pe care profa de romana ni le cerea, poeziile de la fizica a aveau nici rima, nici ritm, si nici sens.

In ziua ascultarii, m-a pus sa recit cele 3 principii ale mecanicii clasice formulate de Newton.

Am mormait acolo ceva, cuvintele mi se amestecau in cap, dar se pare ca ce turuiam nu facea nici un sens. Pe fata doamnei profesoare se vedea crescanda dezamagirea. La sfarsit si-a dat seama clar ca nu pricepeam o iota. Mi-a pus inca un 2 si m-a rugat sa le transmit parintilor mei sa vina la scoala. Si iata ca pentru prima data in viata mea ma confruntam cu fantoma corijentei, care devenea din ce in ce mai vizibila.

Dupa discutia cu diriga, tata a decis sa imi puna un meditator. Mi-a gasit un student la fizica, din ultimul an, care urma sa vina la noi acasa.

Omul a venit si la inceput a aplicat aceeasi metoda ca profa de la scoala. Imi dadea sa citesc o lectie din manual, apoi ma asculta sa vada ce am retinut. Lui i se parea evident ca manualul explica destul de clar notiuni ca traiectorie, marime fizica, proprietati, miscare, vectori, cinematica si dinamica, forte, energie, principii. Pentru mine insa era mai greu decat la germana. Nu stiam de unde sa o apuc. Nu stiam nici macar sa imi pun intrebarile corecte si nu aveam nici o alta arma sa lupt contra dusmanului decat invatatul pe dinafara, sperand sa satisfac prin penitenta lipsa de intelegere.

Apoi imi dadea probleme de rezolvat. Si pentru ca ma uitam ca mata in calendar si la acestea, a incercat sa imi dea “formule” si “retete” de rezolvare. Din acea vreme imi amintesc de faimoasa (si acum imi dau seama, ridicola) distinctie dintre “teorie” si “probleme”. Nu eram singurul care ma chinuiam cu fizica, aveam colegi si colege care se luptau cu aceleasi situatii. Ii auzeam spunand fraze precum “ eu la teorie ma descurc, dar nu stiu sa fac probleme”, iar altii la fel de absurdul “ eu dimpotriva, ma descurc sa fac problemele din manual, dar nu inteleg teoria”. La mine era mult mai simplu – nu pricepeam nimic.

Dupa cateva incercari nereusite, tutorul era pe punctul sa abandoneze. Cum nu putea sa ii spuna direct lui taica-miu ca are un copil prost, incepuse sa inventeze scuze: ca nu are timp, ca e in ultimul an, are mult de lucru, etc. Noroc cu taica-miu care a insistat: hai mai incearca cateva saptamani, iti platesc mai mult. Si cum omul era in criza de bani, s-a decis sa imi mai dea o sansa.

De data asta, i-a trecut prin minte sa verifice mai intai daca sunt chiar prost. La urmatoarea intalnire, a dat manualul de fizica la o parte, si a vrut sa vada cum ma descurc la alte materii, ce carti citeam, cu ce imi petreceeam timpul liber.

M-a intrebat cu ce echipa de fotbal tineam. Eram stelist; macar aici aveam o pasiune comuna. Am inceput sa vorbim un pic despre jocul de fotbal, sa vedem de ce Steaua mergea prost (eram prin anii 1983-1984). A vazut ca intelegeam fotbalul la alt nivel decat suporterul obisnuit – intelegeam pozitionarile jucatorilor in teren, la cornere, la aut si lovituri libere, schemele tactice, aglomerarea, pasele printre si jocul inainte. Pe langa faptul ca jucam fotbal in curtea scolii, mai citisem cateva carti care m-au ajutat mult sa descifrez acest sport – “Fotbal” de Coloman Broun Bogdan si altele asemanatoare.

De asemenea a vazut ca intelegeam destul de bine geometria si algebra. Si a mai vazut ca stateam bine cu orientarea in spatiu si timp (mi-a pus intrebari din istorie si geografie), si eram mult peste media celor de varsta mea la sah. Citeam de unul singur cartile lui Florin Gheroghiu, Bobby Fisher sau Karpov, eram abonat la revista de sah din Romania. Am jucat sah cu el, si a constatat cu mirare ca practic nu avea nici o sansa contra mea. M-a intrebt cum pot sa “vad” mutarile inainte. Si a inteles ca vedeam bine geometria tablei de sah, cunoasteam ce inseamna furculite, amenitari duble, supra-sarcina, deviere, atractie, legaturi absolute si relative, si alte manevre tactice – despre care el nici nu stia ca exista. Conform propriei marturisiri, nu judeca niciodata mai mult decat o mutare, asa incat combinatiile mele i se pareau miraculoase.

Dupa ce s-a lamurit ca nu avea in fata un imbecil, a atacat problema frontal:

“Nu inteleg exact ce anume nu iti place la fizica. Stii bine sah, matematica, fotbal si altele. Fizica nu este atat de complicata.” Am ridicat din umeri: “Nu pricep despre ce e vorba. Nu inteleg care e subiectul. Nimeni nu mi-a spus cu ce se ocupa. E o aglomeratie de notiuni si teorii care nu au nici un sens.”

A fost momentul de iluminare. Nu a mea. Ci al lui. Elevul nu poate sa isi depaseasca maestrul. Nici profa de la scoala si nici tutorul de acasa nu facusera inca efortul sa se coboare la nivelul meu de intelegere, sa vada lumea cu ochii mei.

Din acel moment, lectiile private au fost cu totul altfel. Manualul acela cu multe fraze si imagini fara sens a fost dat la o parte. A inceput sa imi atraga atentia la natura, la fenomenele din jur: caderea corpurilor, miscarea planetelor, accelerarea si franarea automobilelor, patinajul, pieptenele frecat de par catre atragea bucatele de hartie, apa care fierbe, masurarea temperaturii, aprinderea luminii de la veioza, liftul care urca si cobora. Imi punea intebari: ce observi aici? Cum ai putea descrie ce vezi? Cum poti masura aceste marimi? Cum poti compara aceste lucruri? Din ce cauze crezi ca se intampla asta?

Au rezultat discutii interesante, total neconventionale, in care tutorul incerca sa-mi dirijeze gandirea spre a descoperi marimi si proprietati fizice, a ma face sa imi inventez propriile unitati de masura, sa gasesc cauzalitati, sa ajung la abstractizari. Am ajuns sa imi definesc singur notiunea de vector, ca element abstract utilizat pentru a descrie forte sau viteze.

Dupa o vreme, m-a intrebat: Acum stii despre ce este fizica?

“Cred ca da. Este incercarea omeneasca de a intelege natura, de a formula legi pentru a descrie fenimenele si a le gasi cauzele. Fizica este cautarea esentei”. Fata lui radia.

“Perfect. Acum, hai sa vedem ce e cu manualele astea”. Am inceput sa citim descrierile si formularile din manual. Dintr-o data definitiile si formulele devenisera vii si aveau sens! Problemele din manual pareau simple, si in fine, eram capabil sa vad miraculoasa legatura intre teorie si practica.

Rezultatul imediat a fost o ameliorarea rapida a notelor la scoala. Am trecut clasa cu bine, iar la examenul de fizica de la treapta a II am luat un spectaculos 9.35. Mai mult, doi ani mai tarziu, cand a trebuit sa imi aleg cariera, am ales….facultatea de fizica, iar cativa ani mai tarziu, am devenit la randul meu profesor. In fata elevilor de liceu, m-am simtit ca pestele in apa. De fiecare data cand intalneam elevi cu dificultati de intelegere, stiam ce am de facut. Ramaneam dupa ore cu ei, sa inteleg mai intai care este nivelul lor prealabil de cunostiinte si de intelegere, iar apoi imi adaptam discursul.

Experienta capatata m-a ajutat mai tarziu in afaceri, in negocieri si in general in toate relatiile umane – cu sotia, cu parintii, cu copii, cu prietenii. Lectia este teribil de simpla: cauta mai intai sa intelegi, inainte de a explica sau a pretinde ceva de la celalalt. La fel cum doi oameni nu pot lua acelasi lift daca nu ajung la acelasi etaj, nu putem sa ne intelegem daca nu pornim discutia de la o baza comuna. Si este datoria celui ce stie mai multe sa se coboare la nivelul celuilalt, si nu invers.

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentImagine și realitate
Articolul următorAlegeri și autostrăzi
Blogovici
Initiatorul proiectului este vechi colaborator al revistei Pagini Românești din Montreal, fost candidat în alegerile federale canadiene, individ cu o formație stiintifică, antreprenor și mai ales, un om visător, cu idei preconcepute și multe defecte. Da, ați ghicit. Eu eram.

LĂSAȚI UN MESAJ

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.