Corectopia și limitele libertății
Am o soție, doi copii, doi părinți și un cățel. (Mulțumesc, să vă trăiască și ai dvs!). Asta este familia mea imediată (nu socotesc aici veri, cumnați, unchi, mătuși, și nici rudele cățelului). Nu locuim laolaltă; unii locuim în Canada, alții în România, dar din când în când petrecem câte o vacanță cu toții, pentru plăcerea de a fi împreună. Până să hotărâm locul și momentul unde să ne întâlnim pe glob, ne ia cam o veșnicie și jumătate, fiecare parte implicată având alte priorități. Părinții caută mai presus de orice liniștea, nu se pot deplasa prea mult pe jos, și vor să fie cazați pe aproape de toalete și farmacii. Copiii vor să le asiguri, mai presus de orice, internet în camera de hotel și protestează vehement dacă le propui vizite la muzee. Nevasta trebuie să aibă pe aproape magazine de haine și pantofi. Eu, tot ce vreau este armonia în familie. Incerc să-i împac pe toți, de dragul fericirii colective. Rareori se întâmplă să am succes.
Cățelul, membru important al familiei, nu are mari pretenții de la viață, dar când îl apucă nevoile firești, indiferent unde ne aflăm (acasă sau în vacanță, ziua sau în plină noapte), cineva trebuie să se sacrifice și să-l scoată la plimbare. Exact în acel moment critic, toți ai casei se dau loviți. Copiii, care tocmai își pierdeau intens vremea la televizor sau computer, își aduc aminte brusc că au teme de făcut, nevasta învârte ceva în cratiță și nu vrea să ardă mâncarea, pentru părinți e prea frig ca să iasă afară… Ați ghicit, treaba pică tot în sarcina mea, eu cedez cel mai ușor, eu sunt ăla care vreau armonie, eu sunt ăla care “nu am nimic altceva de făcut!”.
Ai crede că astfel, sacrificându-te pentru binele celorlalți, vei garanta pacea, dar tocmai atunci, ceilalți încep să se certe între ei: bunicii le reproșează nepoților că nu ies pe afară la aer și mănâncă prea multe dulciuri, iar copiii ripostează bunicilor că au idei învechite și nu sunt în stare să învețe să folosească computerul, nevasta își pierde răbdarea și se rățoieste la toți, apoi fiecare pleacă îmbufnat în colțul lui. Cățelul se uită mirat, când la unii, când la alții, și se întreabă dacă nu cumva el o fi cauza acestor certuri….Eu încerc disperat să îi readuc la masa tratativelor… Nu prea îmi reușește. Și nu suntem decat 6 persoane, de aceeași limbă și aceeași religie…. Dar cum o fi oare să ții in pace sute de milioane de oameni, cu mult mai diferiți?
Și totuși, unii o încearcă… În special in tarile occidentale, unde este din ce în ce mai răspandită subspecia homo oxymoronus (izbitoare asemănare cu cuvântul englezesc “moron”…). Unii cercetători cred că acesta forma de viață reprezintă următorul pas în evoluția omului, cu toate că alții vorbesc mai degrabă de o involuție. Pană vă duceți fuguța la wikipedia să aflați cine sunt respectivii, vă spun eu – este acea categorie de cetăteni, bine instruiți politic corect, care cred cu sfințenie, fără rezerve, dintr-o singură suflare, că putem înghesui în aceeași cușcă primitoare și inclusivă lupul flămand, capra și frunzele de varză, fără să fie nevoie ca Ciobanul să intervină cu bâta pentru menținerea ordinii. Dacă tot nu v-ați prins la ce mă refer, va spun direct: homo oximoronus este activistul progresist convins că în societatea post-modernă – să o numim Corectopia – e loc pentru toți, fără nici un pericol de conflict: de pildă, membrii comunității LGBT pot conviețui în armonie cu predicatorii de sharia, chiar dacă ultimii provin din culturi în care homosexualii sunt condamnați la moarte… Nu cunoaștem cu precizie cum s-a dezvoltat această subspecie, dar specialiștii observă o corelație semnificativă între înmulțirea respectivilor și oarece lipsă de cultură istorică și religioasă. După alții, cauza poate fi pur și simplu un accident anatomic: ageneza lui corpus callosum (acum vă dau voie să fugiți la dicționar).
Nu ar fi fost o tragedie dacă homo oximoronus s-ar fi mulțumit să viețuiască prin cartiere mărginase ale marilor metropole. Din păcate, condițiile favorabile i-au permis să se cuibăreasca prin cancelariile guvernamentale apusene și să pună mâna pe putere, iar de câțiva ani încoace, ne indeamnă constant să uităm valorile care au construit societatea modernă: libertatea individuală, statul laic, familia tradițională, națiunea, munca, prosperitatea, ordinea socială, și prudența față de ideologii totalitare. Adepții Corectopiei ne mobilizează să imbrățisăm fără frică noul proiect: satul mondial, multicultural egalitarist, în care elemente provenite din curente de gândire și stiluri de viată diametral opuse vor trăi în deplină armonie și vor constitui treptat o ciulama omogenă și izotropă, fără cocoloașe de făină. Cei care indrăznesc să pună la indoială realismul proiectului sunt automat etichetați ca bigoți, islamofobi, homofobi, rasiști, sau mai simplu, conservatori. Societatea atot-inclusivă nu are loc totuși pentru corectosceptici.
În rest,Corectopia garantează libertate de expresie cât cuprinde, pentru toate categoriile. Astfel, ateul militant își poate exercita dreptul de a insulta religia (dar preferabil cea creștină, altfel riscă să fie acuzat de islamofobie), iar practicanții anumitor religii insultate pot condamna (uneori cu pedeapsa capitală!) pe cei ce le atacă credința; femeile au dreptul sa ceară eliminarea agresivității bărbaților, în timp ce unii bărbații se simt femei și invocă dreptul de a intra în buda doamnelor; unele feministe consideră că au dreptul de a își arăta orice parte a corpului în public, în timp ce altele le critică pe primele, acuzându-le că astfel se coboară la nivelul unei bucăti de carne; unele femei se laudă că au comis 5-6 avorturi, în timp ce altele se pot mândri cu cei 7-8 copii. O astfel de societate are șanse mai degrabă de a semăna cu un ospiciu de boli nervoase decât cu un templu al păcii și armoniei. Poți oare amesteca idei atât de opuse fără să te aștepți la apariția unor conflicte? Poți oare să speri că fundamentaliști religioși care se cred instrumente ale dreptății divine să aplaude zâmbind o paradă gay?
Importând fără discernământ refugiați din culturi misogine, homofobe sau ultra-religioase pe de o parte, și promovând obsesiv drepturile femeilor, ale minorităților sexuale pe de alta, încurajând libertatea de exprimare pentru toți, multiculturalii vestici agită inconștient, dar intens, un cocktail Molotov care stă să explodeze.
Semnele viitoarelor conflicte sociale majore sunt deja prezente. Fundamentaliști islamici au atacat mortal membrii redacției ziarului satiric promotor al ateismului, Charlie Hebdo din Paris, ca răspuns al caricaturilor ce-l vizau pe profetul Mahomed. Alt fundamentalist a ucis 50 de persoane într-un bar gay din Orlando. Grupuri obscure, de diverse orientări religioase atacă violent biserici, sinagogi și moschei. In Statele Unite, activiști ai corectitudini politice dau în judecată patiseri creștini care au refuzat să prepare un tort pentru o căsătorie homosexuală. Cine apără in aceste cazuri libertatea de expresie, care poate include și riscul de a ofensa pe unii sau pe alții? Exemplele se îndesesc. Lucrurile nu sunt deloc roz în paradisul multi-cultural. Aceste acte trasează clar, pentru cine are ochi de văzut și urechi de auzit, granițele societătii inclusive. Oricât am dori, noua Arcă a lui Noe nu îi poate cuprinde pe toți fără a crea panică printre locatari. Lupul și mielul nu pot conviețui pașnic prea multă vreme, iar Ciobanul care îi păzește nu poate rămane vigilent în permanentă.
Corectopia se dovedește a fi încă o cale pavată cu bune intenții, care va duce, la fel ca și celelalte utopii dinaintea ei, tot la dracul. Dupa abandonarea rădăcinilor sale creștine, Occidentul pare condamnat să încaseze eșec după eșec.
