Cum se pierd alegerile

0
275

Nu am de gând să va spun aici cum se câștigă în alegeri. E greu. În schimb, există unele lucruri pe care le poți face, dacă vrei să fii sigur că le pierzi.

Poate că cei ce vor citi cu atenție vor reuși să tragă o învățătură…

Dar mai întâi de toate, o poveste…

Era pe 16 sau 17 octombrie 2015. Peste 48 de ore era ziua de votare pentru alegerea deputaților în parlamentul Canadei…

Fusese o campanie neobișnuit de lungă, de 11 săptămâni, marcată de multe evenimente locale și mondiale, care afectaseră puternic ierarhia preferințelor.

Toată lumea era obosită și dorea să se termine odată, cât mai repede. Candidații tuturor partidelor erau epuizați de munca „door-to-door”, de interviuri, dezbateri, atacuri personale (detalii altă dată), atacuri în presă etc. 

Partidul din care faceam parte (Partidul Conservator – condus de prim ministrul Stephen Harper) fusese la putere 9 ani și jumătate. Printre altele trecuse cu bine Canada prin criza mondială a anilor 2008-2010, datorită unor măsuri fiscale pragmatice, deloc conservatoare, dar foarte eficiente (dar despre asta vorbim altă dată).

Dar lumea incepusa deja să uite de criza, economia acum mergea bine, iar uzura puterii începea să se resimtă. În plus, Harper refuzase să mărească subvențiile presei și televiziunii oficiale, iar oamenii din mass-media nu pierdeau nici un prilej să îl atace. Contextul era deci nefavorabil unei realegeri. Era clar ca lumea dorea schimbarea. 

Cu cine însă?

Campania începuse la începutul lunii august, iar partidul socialist NPD domina sondajele. Liderul lor, șeful opoziției, Tom Mulcair, un tip mereu încruntat si pus pe harta, părea favoritul alegerilor. (chiar era poreclit “Angry Tom””). Conservatorii veneau pe locul doi, iar Liberalii lui Justin Trudeau erau abia pe trei. 

În pre-campanie, Trudeau fusese ținta multor ironii și publicități electorale negative din partea Conservatorilor, care vizau lipsa lui de experiență și naivitatea economică. Ceea ce stabilise nivelul așteptărilor din partea alegatorilor pentru foarte jos. Părea prostul satului – „the village idiot”. Un fel de Alexandra Ocasio Cortez in pantaloni.  Aceasta strategie se va dovedi proasta, deoarece va face din Trudeau o victima inocenta a unei campanii negative.

În luna august nu se întâmplă nimic interesant. Publicul larg nu urmarea prea mult campania, majoritatea oamenilor fiind plecati încă în vacanțe. Partidele promiteau diferite măsuri, șefii se atacau reciproc in diferite discursuri, candidațîi începuseră o lungă campanie în teritoriu (fiecare candidat răspundea de o singură circumscripție de vreo 100,000 de locuitori, înșirați pe vreo 100 km pătrați, pe care trebuia, teoretic să o parcurgi în lung și în lat, în căutare de susținători). Cu toate astea, sondajele zilnice nu marcau nici o modificare semnificativă.

În septembrie însă apare primul eveniment care scoate lucrurile din monotonie – se declanșează criză refugiaților. În Germania, cancelarul Angela Merkel anunta primirea milionului de sirieni, victime ale războiului. (pe scurt, în Siria se ciocneau cinci forțe diferite, unii fiind ISIS, alțîi forțele guvernamentale ale lui Assad, alții miliții creșține, alții kurzii).

Evenimentul încinge spiritele pe tot globul si se reflecta imediat si în campania electorala canadiana. Trudeau și Mulcair sar să se arate generoși, și cer că prim ministrul Harper să accepte imediat 10,000 de refugiați. Trudeau chiar cere 25,000. Harper, prudent, spune că nu poate riscă securitatea Canadienilor, și că toți refugiațîi vor trebui bine verificați, datorita riscului ridicat de inflitrare de teroriști.

Mulcair și Trudeau se aprind, îl acuză pe Harper că e „fără inima”. Dar Harper, la putere, se încăpățânează și lasă să se înțeleagă că guvernul canadian va fi extrem de selectiv si va favoriza refugiați creștini sau yazidi din zona de razboi, adica minoratile cele mai vulnerabile.

Publicul însă, în mod neașteptat, îl susține pe Harper. Sondajele se modifica. Trudeau rămâne pe locul 3, însă Tom Mulcair începe să coboare în sondaje, iar Conservatorii să urce.

La începutul lui Octombrie, apare un alt scandal. O femeie originară din Pakistan care urma să primească cetățenia canadiană, cere să poată depună jurământul cu un niqab pe față (niqb este acel voal care acopera integral fata). Curtea Supremă îi acord acest drept, in viritutea drepturilor omului si in ciuda opozitiei guvernului. Harper promite că dacă va fi reales, va trece o lege prin care să oblige orice cetățean să depună jurământul cu față descoperită. Trudeau și Mulcair fac spume, Mulcair îl acuză pe Harper că „divide” populația. Dar publicul care își pusese speranța în Mulcair înainte de alegeri este total dezamăgit de acesta, iar partidul sau scade și mai mult in sondaje.

În schimb, Trudeau se comportă tot mai bine în dezbateri pe teme econimice, desi are pozitii similare cu Mulcair pe tema refugiatilor si a niqabului. Plecat in campanie cu așteptări foarte joase, lumea este surprinsă că tipul nu e chiar asa de fraier, cum fusesera facuti sa creada.

Cu două săptămâni înainte de alegeri, Conservatorii au ajuns înapoi primii în sondaje, socialiștii care fuseseră primii la inceput, se prăbușesc de tot, iar liberalii devin principalii urmăritori.

Are loc o ultima dezbatere, in care Trudeau il ataca violent pe Harper ca nu respecta “drepturile omului” si “valorile canadiene”, adica printre altele mariajul gay si dreptul la avort, precum si ca este climatosceptic. Harper din pacate, obosit, nu riposteaza. Ultima impresie conteaza cel mai mult….

Și apoi, din păcate, în ultimele două săptămâni nu se mai întâmplă nimic.

Subiectele „calde” – refugiații și niqabul – fusesera doar foc de paie. Foarte emoționale, foarte intense, dar efectul lor trecuse. 

Trudeau reia o promisune mai veche, de a finanța infrastructurile mărind deficitul bugetar. Mulcair, prăbușit, nu mai are nici o idee. Stephen Harper pare tot mai obosit. 

Fără subiecte calde pe masă, lumea își aduce aminte că dorea să scape de conservatori. Și își dirijează optiunile spre Justin Trudeau, care începe să crească semnificativ în sondajele zilnice. Care continuă să se arate generos cu musulmanii, merge la moscheie, reamintește că odată ales va aduce 25,000 de refugiați, si promite bani in stanga si dreapta pentru diverse cauze sociale (femei, autohtoni, minoritati sexuale).

 Și acum să revenim la ziua de 17 octombrie, două zile înainte de alegeri.

Mă întâlnesc cu un vecin – un pensionar de origine italiană. Discutam un pic despre campanie și vine vorba despre refugiații sirieni. Omul da din cap dezaprobator și spune ceva de genul: „Ăștia o să ne sufoce, m-am săturat de arabi ca de mere acre”. Hmmm, îmi zic, asta ar trebui sa voteze cu noi…. „Deci cu cine vei vota?” Păi, cu asta, Trudeau…E tânăr, să-i dăm o șansă!” 

Asta tânăr”…care urma să aducă tot mai mulți arabi!

O altă doamna îmi spune că nu va vota cu Harper deoarece Harper se opune avorturilor. (Doamna avea vreo 60 de ani și nu părea sa aiba nevoie de nici un avort).

Iar la altă casă, un domn mă întreabă: „Sunt alegeri federale? Când? Cine candidează?”

Am dat și de alții care cu două săptămâni în urmă erau contra niqab-ului, dar acum doreau “schimbarea”.

L-am înțeles atunci pe Sir Winston Churchill. „Cel mai puternic argument împotriva democrației este o discuție de 5 minute cu un alegător oarecare”.

Lumea nu votează rațional. Lumea nu votează logic. Lumea votează emoțional.

Peste 3 zile, Canada s-a debarasat de „dictatorul Harper” și l-a ales pe iluminatul Justin. 

Restul îl cunoașteți.

 Aș putea încheia aici, dar sunt convins că unii tot nu au înțeles. Așa că merg un pic mai departe.

Cum se pierd deci alegerile? Hai să aplicăm lecțiile de mai sus la români.

Vorbește-le despre teme pe care alegătorul mediu nu le pricepe, folosind un limbaj ermetic. Bazându-te pe subiecte calde, emoționale, care nu au însă durata de viață prea îndelungată. Pentru că pentru omul de rând sunt doar subiecte de televizor. Nu îl afectează direct.

Vorbește-i românului, deci, despre pericolul refugiaților islamici. Vorbește-i despre pericolul ideologiei de gen, a căsătoriei homosexuale (am văzut cu toții cât interes a stârnit referendumul de anul trecut).

Fă-i românului teorii economice și politice, citează-i din Marx, Adam Smith, John Stuart Mill, arată-te cat mai cult.

Vorbește-i despre civilizația iudeo-creștină, despre mondializare, despre neo-marxism și școala de la Frankfurt.

Se va uită la ține cruciș. Ce școala mai e și asta? E pe bani sau e de stat?” 

Și în final va vota micul, berea, și pe aia ai noștrii, dintre noi, pentru noi, care ne promit că de obicei salarii și pensii mari plus păstrarea traditiior, adică șpagă și nepotismul.

Asa se pierd alegerile.

De aici rezultă „Regula de fier a alegerilor”:

Succesul sau eșecul în alegeri este dictat de raportul dintre prejudecăți și interese.

O campanie de succes aliniază interesele partidului cu prejudecățile alegătorului.

Dimpotrivă, o campanie proastă priorizează prejudecățile partidului în fața intereselor alegătorului.

Eu atât am avut de spus.

 

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentEu sunt cel ce sunt
Articolul următorSocialism și social – democrație
Blogovici
Initiatorul proiectului este vechi colaborator al revistei Pagini Românești din Montreal, fost candidat în alegerile federale canadiene, individ cu o formație stiintifică, antreprenor și mai ales, un om visător, cu idei preconcepute și multe defecte. Da, ați ghicit. Eu eram.

LĂSAȚI UN MESAJ

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.