Cum se pierd alegerile

0
17
Nu am sa va invat aici cum se castiga. Poate insa ca cei ce vor citi cu atentie vor reusi sa traga o invatatura…
Dar mai întâi de toate, o poveste…
Era pe 16 sau 17 octombrie 2015. Peste două zile era ziua de votare pentru alegerea deputaților în parlamentul Canadei…
Toată lumea era obosită și dorea să se termine odată, cât mai repede. Candidații tuturor partidelor erau epuizați de munca „door-to-door”, de interviuri, dezbateri, atacuri personale (detalii altă dată), atacuri în presă etc.
Fusese o campanie neobișnuit de lungă, de 11 săptămâni, marcată de multe evenimente locale și mondiale, care afectaseră puternic ierarhia preferințelor votanților.
 
Partidul meu (Partidul Conservator – condus de prim ministrul Stephen Harper) fusese la putere 9 ani și jumătate. Printre altele trecuse cu bine Canada prin criză mondială a anilor 2008-2010, datorită unor măsuri fiscale pragmatice, ne-conservatoare, dar foarte eficiente (dar despre asta vorbim altă dată).
 
Dar lumea incepusa să uite, economia acum mergea bine, iar uzură puterii începea să se resimtă. În plus, Harper refuzase să mărească subvențiile presei și televiziunii oficiale, iar ăștia nu pierdeau nici un prilej să îl atace. Contextul era deci nefavorabil unei realegeri. Lumea dorea schimbare.
 
Cu cine însă?
 
Campania începuse la începutul lunii august, iar partidul socialist NPD domină sondajele. Liderul lor, șeful opoziției, Tom Mulcair, un om mereu încruntat, părea favoritul alegerilor. Conservatorii veneau pe locul doi, iar Liberalii lui Justin Trudeau erau abia pe trei.
În pre-campanie, Trudeau fusese țintă multor ironii și publicități electorale negative, care vizau lipsa lui de experiență și naivitatea economică. Ceea ce setase nivelul așteptărilor foarte jos. Părea prostul satului – „the village idiot”. Un fel de Alexandra Ocasio Cortez cu pantaloni.
 
În august nu se întâmplă nimic interesant. Publicul nu urmarea prea mult campania, majoritatea oamenilor fiind încă în vacanțe. Partidele promiteau diferite măsuri, șefii se atacau, candidațîi începuseră lungă campanie în teritoriu (fiecare candidat răspundea de o singură circumscripție de vreo 100,000 de locuitori, înșirați pe vreo 100 km pătrați, pe care trebuia, teoretic să o parcurgi în lung și în lat, în căutare de susțînători). Cu toate astea, sondajele zilnice nu marcau nici o modificare semnificativă.
 
În septembrie însă se declanșează criză refugiaților. În Germania, MMe Merkel lansează primirea milionului de sirieni, victime ale războiului. (pe scurt, în Siria se ciocneau cinci forțe diferite, unii fiind ISIS, alțîi forțele guvernamentale ale lui Assad, alții miliții creșține, alții kurzii).
Evenimentul încinge spiritele în campanie. Trudeau și Mulcair sar să se arate generoși, și cer că prim ministrul Harper să accepte imediat 10,000 de refugiați. Trudeau chiar cere 25,000. Harper, calm, spune că nu poate riscă securitatea Canadienilor, și că toți refugiațîi vor trebui bine verificați, existând un risc ridicat de inflitrare de teroriști.
Mulcair și Trudeau se aprind, îl acuză pe Harper că e „fără inima”. Dar asta, la putere, se încăpățânează și lasă să se înțeleagă că va favoriza refugiați creștini sau yazidi din zona, minoratile cele mai persecutate.
Publicul însă, în mod neașteptat, îl susține pe Harper. Trudeau rămâne pe locul 3, însă Mulcair începe să coboare în sondaje, iar Conservatorii să urce.
 
la începutul lui Octombrie, un alt scandal. O doamna originară din Pakistan care urmă să primească cetățenia canadiană, cere să poată depună jurământul cu un niqab pe față. Curtea Supremă îi acord acest drept. Harper promite că dacă va fi reales, va trece o lege prin care să oblige orice cetățean să depună jurământul cu față descoperită. Trudeau și Mulcair fac spume, Mulcair îl acuză pe Harper că „divide” populația.. Dar publicul care își pusese speranța în Mulcair înainte de alegeri este total dezamăgit de acesta, iar partidul sau scade și mai mult.
 
În schimb, Trudeau se comportă tot mai bine în dezbateri. Plecând de la așteptări foarte joase, lumea este surprinsă că tipul nu e chiar prostul satului.
Cu două săptămâni înainte de alegeri, Conservatorii au ajuns înapoi primii în sondaje, socialiștii care fuseseră primii se prăbușesc, iar liberalii devin principalii urmăritori.
Și apoi, din păcate, în ultimele două săptămâni nu se mai întâmplă nimic.
Subiectele „calde” – refugiațîi și niqabul – avuseseră rolul unui foc de paie. Foarte emoționale, foarte intense, dar efectul lor trecuse repede.
Trudeau reia o promisune mai veche, de a finanța infrastructurile mărind datoria externă. Mulcair, prăbușit, nu mai are nici o idee. Stephen Harper pare obosit.
Fără subiecte calde pe masă, lumea își aduce aminte că dorea să scape de conservatori. Și își dirijează optounile spre Justin Trudeau, care începe să crească semnificativ în sondajele zilnice. Continuă să se arate generos cu musulmanii, merge la moscheie, reamintește că odată ales va aduce 25,000 de refugiați, si promite bani in stanga si dreapta pentru diverse cauze sociale (femei, autohtoni, minoritati de toate felurile).
 
Și acum să revenim la ziua de 17 octombrie, două zile înainte de alegeri.
Mă întâlnesc cu un vecin – de origine italiană. Vorbim un pic despre campanie și aduc vorba despre refugiațîi sirieni. Omul da din cap dezaprobator și spune ceva de genul: „Ăștia o să ne sufoce, m-am săturat de arabi că de mere acre”. Hmmm, îmi zic, e omul meu. „Deci cu cine crezi că vei vota?” Păi, cu asta tânăr…Să-i dăm o șansă!”
„Asta tânăr” era Trudeau, care urmă să aducă mai mulți arabi…
O altă doamna îmi spune că nu va vota cu Harper deoarece se opune avorturilor. (Doamna avea vreo 60 de ani și nu părea în nevoie de nici un avort).
Iar la altă casă, un domn mă întreabă: „sunt alegeri? Când? Cine candidează?”
L-am înțeles atunci pe Sir Winston Churchill. „Cel mai puternic argument împotriva democrației este o discuție de 5 minute cu alegătorul mediu”.
 
Peste 3 zile, Canada s-a debarasat de „dictatorul Harper” și l-a ales pe iluminatul Justin.
Restul îl cunoașteți.
 
Aș putea încheia aici, dar sunt convins că unii tot nu au înțeles. Așa că merg mai departe.
 
Cum se pierd deci alegerile? Hai să aplicăm lecțiile de mai sus la români.
 
Să vorbim despre teme pe care alegătorul mediu nu le pricepe, folosind un limbaj ermetic. Bazându-te pe subiecte calde, emoționale, care nu au însă durata de viață prea îndelungată. Pentru că pentru omul de rând sunt doar subiecte de televizor. Nu îl afectează direct.
Vorbește-i romanului, deci, de pericolul refugiaților islamici. Vorbește-i despre pericolul ideologiei de gen, a căsătoriei homosexuale (am văzut cu toții cât interes a stârnit referendumul de anul trecut).
Fă-i romanului teorii economice si politice, citează-i din Marx, Adam Smith, John Stuart Mill, arata-te cult.
Vorbește-i despre civilizația iudeo-creștină, despre mondializare, despre neo-marxism și școală de la Frankfurt.
„Ce scoala mai e si asta? E privata sau de stat? ”
Se va uită la ține cruciș. Și în final va vota micul, berea, și pe aia ai noștrii, dintre noi, pentru noi, care ne promit ca de obicei salarii si pensii mari plus pastrarea traditiior.
De aici decurge „Regula de fier a alegerilor”.
 
Succesul sau eșecul în alegeri este dictat de raportul dintre prejudecăți și interese.
O campanie de succes aliniază interesele partidului cu prejudecățile alegătorului.
Dimpotrivă, o campanie proastă priorizează prejudecățile partidului în față intereselor alegătorului.
DISTRIBUIȚI
Articolul precedentEu sunt cel ce sunt
Articolul următorSocialism și social – democrație
Blogovici
Initiatorul proiectului este vechi colaborator al revistei Pagini Românești din Montreal, fost candidat în alegerile federale canadiene, individ cu o formație stiintifică, antreprenor și mai ales, un om visător, cu idei preconcepute și multe defecte. Da, ați ghicit. Eu eram.

LĂSAȚI UN MESAJ

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.