A fost odată o mare companie multinaţională, unde lucrau câteva mii de angajaţi, înghesuiţi democratic în birouri de carton. Cautand să adere la noile tendinţe sociale spre diversitate şi inclusivitate, firma se angajase să repare discriminările din trecut şi să completeze rândurile salariaţilor cu categorii sociale defavorizate: femei, homosexuali, musulmani, minorităţi vizibile. Totul mergea ceas, salariaţii erau fericiţi, producţia creştea precum Făt Frumos din basmele româneşti. Departamentul de resurse umane veghea printre altele, la combaterea discriminării – nimeni nu trebuia să se simtă abandonat, umilit, defavorizat. Bineînţeles, nimeni dintre minorităţi…Numai că nu totul este roz…
Julie e lesbiană şi întârzie la job în fiecare zi. În fiecare seară, colindă prin baruri cu partenera ei, se culcă mereu spre dimineaţă şi nu se poate trezi la timp. La început, când fusese proaspăt angajată în companie, colegii şi şefii i-au atras atenţia de câteva ori, dar ea s-a plâns imediat, considerându-se victima unor prejudecăţi homofobe şi ameninţând că reclamă situaţia la comisia de drepturile omului. De atunci, colegii şi şefii au preferat să nu mai observe intârzierile ei. Frustrarea lor mocneşte îndărătul unor zâmbete condescendente, iar politic incorectul sentiment anti-LGBT din companie se amplifică de la zi la zi. În afară de Julie, mai lucrează în companie alţi trei gay şi o lesbiană, care sunt discreţi şi nu fac mare caz de situaţia lor: îşi văd liniştiţi de treabă, vin la muncă la timp. Dar nici ei nu se simt bine, deoarece din pricina lui Julie, lumea a început să se uite chiorîş şi la ei.
Aisha este o femeie de o anumită religie orientală şi poartă văl integral la job, de sus până jos, din acela care permite să se vadă numai ochii. Iar ochii îi poţi vedea numai dacă te uiţi cu atenţie la ea, ceea ce desigur, e nepoliticos, ba chiar insultător. Când bea apă sau mănâncă îşi trage valul în jos, şi pentru o clipă poţi vedea ceva din trăsăturile feţei. Unii, care au apucat să arunce o privire, spun că ar fi chiar drăguţă, dar a-i face un astfel de compliment în mod public ar fi echivalent cu pierderea jobului. Când îi vorbeşti, bineînţeles numai despre probleme de producţie, trebuie să fii foarte atent să înţelegi ce răspunde de dincolo de văl, ea vorbind cu un accent pronunţat, fiind imposibil să îi observi mişcarea buzelor. În plus, nevăzându-i expresia fetei, nu ştii niciodată dacă n-ai supărat-o cu ceva.
Aisha se opreşte din lucru de 3 ori pe zi, pentru a se duce la camera interconfesională să se roage. “Interconfesional” e doar un cuvânt din vocabularul politic corect, căci în afară de ea, mai merge acolo numai Ali, care şi el aparţine aceleiaşi confesiuni. Avi, informaticianul evreu cu pălărie şi perciuni, plus cei doi baptiştii şi martorii lui Iehova de la etajul 2 nu solicită astfel de avantaje, nu merg niciodată la camera interconfesională, iar dacă au chef să se roage o fac discret, fiecare la biroul lui. În afară de Ali şi Aisha, în companie mai lucrează şi alţi câţiva coreligionari, dar dânşii nu fac caz de religia lor. Dar sentimentul islamofobic este în creştere, iar lumea îi priveşte pe toţi la gramadă ca pe nişte potenţiali terorişti.
Jacques e negru. Adică, cum s-ar spune în limbajul politic corect din Statele Unite, afro-american. Numai că aici suntem în Canada, deci ar trebui să-l numim canadian african american de origine caraibeana. Şi el mai întârzie uneori la job, dar mult mai rar decât Julie. Lucrează în schimb mult mai încet decât ceilalţi angajaţi. Nu este singurul canadian african american caraibean din companie, dar e singurul care iese în evidenţă. A fost angajat într-o perioada în care compania avea nevoie să-si demonstreze inclusivitatea, angajând un număr de cetăţeni aparţinând minorităţilor vizibile. A intrat atunci în firma împreună cu un lot de alţi cinci. Ceilalţi minoritari sunt salariaţi model şi se înţeleg bine cu toată lumea. Lui Jacques nimeni nu îi reproşează nimic în faţă, colegii fac eforturi să treacă peste lentoarea lui, răbdarea le este pusă la grea încercare. Cu toate astea, în grupul unde lucrează Jacques, consumul de Advil Ultra este mai ridicat decât în toate celelalte secţii la un loc.
Andrei e un bărbat alb, est-european. E foarte bun la matematică, stăpâneşte bine 4 limbi şi vreo 7 limbaje de programare, îi place să lucreze, ba chiar stă uneori peste program. În pauză, îşi mănâncă liniştit sandwich-ul la birou, fără să stea la taifas cu colegii despre hockey sau filmele văzute pe Netflix. Fiind un tip singuratic, colegii nu îl au prea mult la inimă.
Din când în când, şefa serviciului personal, aceea mai plinuţă şi cu ochelari, trimite prin e-mail câte un memoriu sau le ţine câte o cuvântare la şedinţe, unde le cere salariaţilor să fie vigilenţi şi să condamne hotărât orice manifestare de ură şi diviziune, misoginismul, rasismul, homofobia şi islamofobia. Chiar mai mult, îi invită pe cei ce ar observa astfel de manifestări să le reclame imediat la departamentul ei. La acele întruniri, salariaţii înghit în sec şi lasă capul în jos, Fiecare se simte undeva vinovat de păcatul discriminarii, de gânduri necurate. Julie priveşte mândră în jurul ei şi zâmbeşte sfidător, Aisha nu ştim dacă zâmbeşte, voalul integral împiedicând să-i fie remarcată vreo reacţie, iar Jacques e aproape adormit şi nimeni nu poate citi ceva pe faţa lui.
La un moment dat, firma pierde un contract important, şi intră într-o criză de lichidităţi, iar şefii decid să reducă personalul. “Nu se poate bineînţeles să o dăm afară pe Julie. Nici pe Jacques sau Aisha, căci ne trezim cu televiziunea la uşă şi cu comisia drepturilor omului pe cap.” Aşa că şeful îi cheamă pe Andrei în biroul său şi îi înmânează un plic cu pachetul de lichidare, trimiţându-l în şomaj. Andrei refuză şomajul şi dă curs unei oferte din China, unde e primit cu braţele deschise, primind un salariu pe măsura competenţelor sale.
După restructurare, compania continuă să trăiască de pe o zi pe alta. Cum şeful cel mare este membru al partidului de guvernământ, cere ajutor de la stat, iar compania primeşte o subvenţie nerambursabilă, care să-i permită să supravieţuiască financiar.
Şi dacă tot are compania bani proaspeţi, şefii îşi măresc salariile, şi pun în aplicare noile directivele primite de la guvern: să angajeze refugiaţi şi să amenajeze toalete unisex, pentru a acomoda unicul transgender dintre cei 5,000 de angajaţi.
Astfel, progresismul face un pas hotărât înainte, iar bigotismul, rasismul şi celelalte fobii retrograde mai primesc o palmă politic corectă peste ceafă. Cât despre competenţa la locul de muncă, acela este un concept învechit, din secolul trecut. Acum suntem în epoca inclusivităţii!
Nu, povestea nu s-a terminat. Dimpotrivă, abia a început!
[…] Sursa: blogovici.com […]
Socant! Si e controlat de sus, sunt directive de la guvern. Ce i-a determinat pe stalpii acestor state sa-si piarda uzul ratiunii, incat sa se ajunga intr-un asemenea hal?
Cred ca la mijloc a e si un oarecare deficit de inteligenta.
Usor de stricat, greu de reparat!
Comments are closed.