Datoria creativității

0
96

Am un prieten care și-a făcut o obicei (admirabil, zic eu) din a-si petrece vacanțele plimbându-se prin toată lumea (mai ales prin partea aceea a lumii numită „civilizată”). A început cu marile capitale ale Europei și Americii de Nord, apoi a trecut la diversificare, băgând în seama și orașele mai mici. (Africa, Asia, America de Sud nu fac parte, dupa standardele amicului meu din lumea civilizata)
Ce face amicul meu acolo? Vizitează catedrala locului, cele 2-3 muzee principale, 1-2 parcuri, câteva restaurante. Face și poze. Multe poze. Pe care apoi le arătă colegilor de la servici, odată vacanță sfârșită.
Nu știu cât de mult asimilează din respectivele vizite, dar alegerea țintelor se face după ghid, mergându-se pe valori sigure. Dacă e Luvu, e musai Gioconda și Venus din Milo. Selfie cu respectivele. Dacă e Roma, e coliseum. Dacă e Paris, Arcul de triumf și Tour Eiffel. Dacă e Berlin, Poartă Brandenburg. Dacă e New York, Empire State Building. Etc. (You got the point). Nu riscă să se piardă prin muzee anonime, pe străduțe strâmte, pe la vreo bisericuța obscură de prin secolul 12….(a, asta a fost biserica lui Dante? N-am știut!). Se merge mereu drept la țintă, nu se lasă loc surpizelor.
De ce toate astea? Amicul meu are un job obositor (și între noi fie vorba și plictisitor, rutinier). Are o funcție în administrația publică într-o țară Occidentală. Salariu bun, concediu lung, plan de pensie. Nu dai cu piciorul la așa ceva. Dar muncă în sine predispune la depresie. Frecat hârtiile de colo colo, (sau mai nou, arhivat fișierele), programe publice, statistici, rapoarte. Bleah!
În absența unei activități stimulative la muncă, amicul se compensează cât poate relaxându-se. Vizitând intens. Bifand muzee, monumente, catedrale, parcuri, și adunând poză după poză. Uneori se mai plânge: „Orașele astea din Spania încep să semene unele cu altele. Aceeași catedrala, același castel maur, aceeași piață unde dau lupte cu taurii, aceleași străduțe strâmte, aceleași plaje. De aia e bine să mai schimbi țară, să mai vezi și altceva”. Adică, zic eu, tot catedrale, dar alt stil, și alte tipuri de străzi, alte feluri de parcuri, alte picturi și alte sculpturi.
I-am atras atenția la un moment dat că ceea ce face nu este decât consumerism pasiv. Adică ce vreau să spun? zice el. Adică activitatea turistică nu produce de fapt nimic. În primul rând, nu înțelege prea mult din ce vizitează. Nu își ia timp să rumege. A auzit de statuia aia faimoasa, repede la ea. „Timpul e scurt, viață trece repede”, se scuză. OK. Apoi nu face nimic după aceea cu „cultură acumulată”. Nu scrie despre ce vede. Nu adâncește vreun subiect. Nu povestește copiilor (nu are copii, ha ha!). Doar schimbă câteva impresii cu colegii de la servici. „Ai fost la Roma? Da. Ai văzut Coloseumul. Da. Hai să îți arăt poză. Bine.”
Dragul meu, îi zic. Dincolo de relaxarea pe care o meriți după atâta muncă, pe care nu o contest, tot ce faci este să faci poze și să vizitezi ceea ce au făcut alții înaintea ta. Noi, generația asta norocoasă care avem dreptul la liberă circulație plus banii de drum, putem face lucruri pe care alții dinainte nici nu visau. Avem mult mai multă putere, avem tehnologia de partea noastră. Michelangelo nu avea mijloacele de azi când l-a scos pe David din piatră seaca. Nici cei ce au construit catedrale de-a lungul a 200 de ani. Noi cei de azi ne mulțumit să admirăm, superficial, tot ce au făcut alții. Prinți, regi, sultani, arhitecți, pictori, sculptori, compozitori, scriitori, negustori. Sau simpli muncitori în piatră. Sau deseori, jertfe umane luptand in razboie de apararea patriei sau civilizatiei. Sau pur si simplu trudind pamantul si intemeind familii. Astăzi, noi vedem lumea de pe umerii lor, datorita lor.
Asadar, cei de dinainte au lăsat în urmă ceva. Un act creator. Nu au trecut prin viață fără rost. Desigur, nu toți au fost arhitecți, pictori, filozofi. Și nu cere nimeni că astăzi toți să lăsăm în urmă catedrale sau simfonii. Dar ceva putem face, cu siguranță. Creativitatea nu are limite, și nu posedă rețete. Putem lasă în urmă idei, cărți, case, averi, spitale, dar și fapte bune, copii cu nevoi speciale ajutați la timp, adus bucurie unor oameni în necaz. Nu trebuie privit prea departe. De multe ori, șansă creației se află sub nasul nostru. Ne trebuie daor o schmbare de atitudine. Dacă tot admirăm atât de mult operele lăsate de cei de dinainte, de ce să nu le urmăm exemplul.
Iar dacă nu reușim să construim nimic mai bun, măcar să respectăm ceea ce au făcut ei, nu să ne apucăm să le daramam statuile, să le ardem operele.

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentLecțiile trecutului
Articolul următorPerenitatea creștinismului
Blogovici
Initiatorul proiectului este vechi colaborator al revistei Pagini Românești din Montreal, fost candidat în alegerile federale canadiene, individ cu o formație stiintifică, antreprenor și mai ales, un om visător, cu idei preconcepute și multe defecte. Da, ați ghicit. Eu eram.

LĂSAȚI UN MESAJ

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.