Preşedintele anti-sistem

0
179

Probabil că o Europa întreagă, de la Prut până la Atlantic, a răsuflat uşurată după alegerile de duminica trecută din Franţa. După Brexitul de anul trecut, alegerea unui preşedinte “separatist”, gata să pună pe tapet ieşirea ţării din Uniunea Europeană, ar fi dat o lovitură mortală monezii europene comune, precum şi proiectului semi-utopic, de a înghesui laolaltă, naţiuni şi limbi aflate în trecut uneori în stare de război şi permanent în stare de rivalitate. În afară însă de faptul că nici unul dintre partidele franceze de tradiţie (nici socialiştii, nici gaulistii) nu au avut “finalişti”, nimic esenţial nu s-a schimbat..

Marea învinsă, Marine Le Pen, acuzată că ar face jocul Rusiei, e privită de mulţi că fiind un fel de Donald Trump în fustă. Totuşi, trebuie făcută precizarea că dansa nu are, precum miliardarul american, 45 de ani de experienţă în afaceri. Cu tot sprijinul presupus al ruşilor, nu a fost capabilă să spargă deocamdată, un anume plafon si nu a reuşit să facă uitat trecutul Frontului Naţional, în ciuda eforturilor sale de des-demonizare din ultimii ani (ştiu, sună a Shakespeare). Nici demiterea tatălui sau, Jean Marie Le Pen, sau repudierea unor vechi militanţi xenofobi, nici adoptarea unor poziţii mult mai moderate faţă de emigranţi sau avort, nu au reuşit să şteargă eticheta de “pericol potenţial” pe care a moştenit-o. Cele două treimi din electori au votat nu atât pentru adversarul ei, Emanuel Macron, cât împotriva incertitudinii. Cu toate astea, scorul obţinut în cele două tururi îi dau Marinei suficiente temeiuri să continue, iar modul în care Franţa şi Europa vor gestiona în viitorul apropiat marile probleme cu care se confruntă, va fi decisiv pentru următorii cinci ani. Dacă astăzi, francezii au decis să mai dea o şansă Europei, asta nu ar trebui interpretat că un cec în alb acordat liderilor săi, ci mai degrabă ca un act de prudenţă. Este în firea umană să prefere terenul cunoscut decât să se aventureze în junglă.

Deşi elitele pro-europene vor să ne facă să credem că Marine este doar o “populistă”, totuşi, problemele pe care le-a ridicat în această campanie nu sunt inventate. Marine Le Pen are reputaţia de persoană care strigă de pe acoperişul casei ceea ce mulţi francezi nu îndrăznesc să şoptească în odăiţe. Şi anume că Uniunea Europeană sub formă actuală este un fel de URSS ceva mai prosper. Că nu e normal că Bruxelles-ul să decidă poltica de imigraţie a ţărilor membre. Că nu e normal să ai în ograda proprie atentate teroriste cu aceeaşi frecvenţă cu a etapelor din Champions League. Că ar fi cazul că poliţia să restaureze ordinea pe străzi. Că nu e normal să continui să primeşti emigranţi ostili democraţiei şi civilizaţiei occidentale şi apoi să nu ai mijloacele să îi integrezi.

Câte ceva despre învingător, noul preşedinte Emanuel Macron, beneficiarul mai degrabă al unui vot negativ (frica de Le Pen), decât al entuziasmului faţă de propriile sale proiecte. Emanuel a fost lansat în campanie cu eticheta de “candidat anti-sistem”, foarte la modă după victoria lui Trump – un om tânăr şi energic, inovator, rebel, modern. Un Nicuşor Dan mai stilat. Dar împotriva cărui sistem lupta dl. Macron? Nu împotriva Bruxelles-ului, cu siguranţă, pentru că domnia sa a fost sprijinit, pe faţă, de fostul preşedinte Hollande, de dl. Juncker, de d-na Merkel, de BBC, de CNN, de New York Times, de tot establishmentul globalist. Scotocindu-i biografia, aflăm că domnul Macron a absolvit Şcoală de administraţie publică, a lucrat că bancher la Rothschild Groupe, a fost membru al partidului socialist, secretar general de cabinet al lui Francois Hollande, şi ministru în guvernul lui Manuel Valls. Curat anti-sistem, coane Fănică!

Să nu cădem însa în paranoia conspiraţiei, şi să credem cumva că Emanuel ar fi doar păpuşa meşterilor de la Uniunea Europeană sau Grupului Bildenberg. Faptul că acest anti-sistemist de 39 de ani a câştigat rapid inima politicienilor maturi menţionaţi mai sus, inclusiv a unora dintre foştii săi adversari, se explică probabil prin genialitatea şi şarmul candidatului, prin o neobişnuita putere de persuasiune pe care o exercită asupra generaţiei mai in vârstă… Deci nu e nici o conspiraţie, ci doar precocitate! Ce să mai vorbim, de la Charlemagne şi Napoleon încoace, Franţa nu a avut lider mai viril!

Nu ştiu dacă francezii sătui de corupţie au “cumpărat” ideea de candidat anti-sistem al produsului Macron, dar e clar că teamă de schimbare i-a împins pentru moment, la alegerea continuităţii. Din păcate, atitudinea aroganţă a liderilor globalişti europeni faţă de Marea Britanie, după Brexit, şi continua arătare cu degetul în exterior pentru problemele din interior, nu ajută la aplanarea conflictelor şi pot alimenta pe viitor alte mişcări centrifuge. Dl Junker şi liderii europeni par a ignora temerile legitime ale popoarelor (pierderea suveranităţii, imigraţie impusă din afară, inclusivism ideologic forţat), şi preferă să dea vină pentru tot răul din lume ba pe Donald Trump, ba pe Brexit, ba pe Putin. Nici o asumare a propriilor răspunderi, nici o solutie concretă la frica de terorism sau de colaps economic…În acest context, Marine Le Pen şi alţii lideri eurosceptici vor avea în continuare o pâine de mâncat. A suivre…

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentTurnul Babel si 1000 de ani de istorie
Articolul următorPoemele Corectopiei
Blogovici
Initiatorul proiectului este vechi colaborator al revistei Pagini Românești din Montreal, fost candidat în alegerile federale canadiene, individ cu o formație stiintifică, antreprenor și mai ales, un om visător, cu idei preconcepute și multe defecte. Da, ați ghicit. Eu eram.

LĂSAȚI UN MESAJ

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.