Orice proces educațional cuprinde de regulă trei faze principale:
– conținutul sau curiculumul – adică ce anume trebuie învățat: matematici, limbi, literatură, științe, arte, sport etc; dar și ce competențe sau deprinderi “transversale” trebuie să acumuleze ucenicul în procesul de învățare: autonomie, rezolvare de probleme, gândire critică, auto-organizare, disciplină, creativitate, îndemânare, sinteză, analiză, etică etc.
– pedagogia – metodele de a-i băga în cap (sau în trup) elevului respectivele cunoștințe și deprinderi;
– evaluarea – să aflăm dacă și în ce măsură învățăcelul a reușit să acumuleze ceea ce dorim să îl învățăm.
Și evident, în funcție de paradigma sau filozofia despre educație pe care o țară, un popor, un guvern, un ministru sau un profesor o îmbrățișează, tot asa fel va fi și curiculumul, metoda de predare și modul de evaluare.
În general mai toate dezbaterile din spațiul public pe tema educației se învârt în jurul primei componente (ce e bine să învețe elevul) și a ultimei (cum să evaluăm reușita proiectului).
Evident, nu mă apuc acum să disec fiecare componentă. Vreau însă să punctez câteva aspecte legate de cea de-a doua – anume metodele de învățare.
Cea mai răspândită metodă de predare în școlile de astăzi este expunerea magistrală (“magister” – maestru), unde domnul de la catedră (sau mai nou, cel ce administrează transmisia zoom) vorbeste, scrie sau parcurge ecrane power point și încearcă să îndese în mintea elevului noțiunile urmărite. Participarea ucenicului în acest caz este minimă – acesta trebuie doar să “înghită” adică să învețe “pe dinafară” dezvoltându-și diferite tehnici de memorizare și apoi să-l “vomite” la examen, în scris sau oral… Desigur, procedând astfel, șansele ca ucenicul să capete deprinderi solide și trainice sau să asimileze conținutul sunt destul de reduse, deoarce apelează doar la memoria de termen scurt…
Pentru o reală asimilare, ar fi preferabil ca învățăcelul nu doar să „înghită” ci și să “digere” conținutul – adică să înțeleagă “pe dinăuntru” conceptele expuse – sau să le repete des pentru că a ține minte pe termen lung fără participare afectivă este o misiune aproape imposibilă.
O altă metodă, ceva mai rar folosită, deoarece necesită profesori inteligenți și smeriți, este metoda socratică – profesorul caută să ghideze elevul în procesul cunoașterii prin întrebări, probleme, capcane. Avantajul este clar – reținem mult mai bine ceea ce descoperim singuri, prin observații, încercări, deducție și inducție decât ceea ce primim de-a gata de la altul. Astfel, participarea noastră la procesul învățării are o puternică componentă afectivă și ajută la stocarea pe termen lung a cunoștințelor.
O altă cale este de a propune elevului să cerceteze singur subiectul și apoi să expună conținutul unui coleg. Se spune că nu înțelegi cu adevărat un subiect până nu eșți capabil să îl explici simplu și clar altuia, astfel încât acesta să-l înțeleagă! În acest caz, învățarea este un proces creativ, ucenicul având libertatea de a-și alege orice mijloc considerat util atât pentru descifrarea cât și pentru transmiterea mesajului.
Am lăsat la urmă o metoda inconștientă dar foarte eficientă, atât de banală încât rareori suntem conștienți de ea: învățarea prin imitație. Cu toți știm că cei mici învață deprinderile de bază imitându-i pe adulți sau pe cei din jur. Nu predai copilului mersul, mâncatul, îmbrăcatul sau vorbitul din manuale sau prin expuneri magistrale, ci pur și simplu îi arăți cum se face, iar el dupa ce ratează la început de câteva ori mersul în două picioare sau sporovăiește făcând nenumărate erori hazlii, ulterior își depășește maeștrii și e greu să-l mai opreșți din alergat sau vorbit.
Însă ce trecem cu vederea este că și noi, adulții, suntem doar niște copii mari și continuăm să învățăm tot prin imitație.
Atâta doar că imitația acum este mai subtilă: imităm nu doar semenii din anturajul nostru – prieteni, rude vecini, colegi dar și personaje din filme și din viață publică, imităm personaje din cărți sau stilul autorilor preferați. Fără să ne dăm seama ne trezim gândind, vorbind, îmbrăcăndu-ne, purtăndu-ne în stilul lui X sau Y (X, Y pot reprezenta aici un personaj fictiv sau colectiv). Cărțile pe care le alegem în mod spontan sau filmele pe care le preferăm, paginile de Facebook pe care le urmărim au toate o atractivitate aparte, căci rezonează cu nevoia noastră internă de a urma modele. Este pur și simplu pasul cel mai firesc spre a acumula ceva nou: cunoștiințe sau deprinderi. Abia pe urmă, după ce ai “imitat” destul pe alții pe care îi admiri (nu are importantă dacă modelul este român sau străin, viu sau decedat), poți trece la inovație, la articularea unei voci proprii sau unui stil propriu.
Odată conștienți de acest adevăr – și anume că învățăm prin imitație – înțelegem și importanța unei anumite “igiene relaționale” sau operarea unei selecții în relațiile personale. Deoarece imitația este instictivă, contează enorm de cine ne înconjurăm. Ce prieteni avem, în ce cartier trăim, ce cărți citim, ce filme vedem, din ce grupuri facem parte, ce subiecte cultivăm – toate astea au un impact uriaș asupra dezvoltării noastre și asupra felului de ființă ce vom deveni. În cuvintele lui Zig Ziglar – dacă nouă dintre cei mai buni prieteni ai tăi sunt faliți, tu vei deveni negreșit al zecelea. Suntem ființe sociale și nu putem fi niciodată cu adevărat complet izolați. De imitat vom imita inevitabil. Modele se află în jurul nostru, bune sau rele, fie că suntem conștienți sau nu, și ele ne pot ridica sau coborî. De aceea, una din marile noastre responsabilități morale este să ne alegem cu grijă compania, reală sau virtuală. “Spune-mi cu cine te însoțeșți ca să-ți spun cine ești” este un proverb românesc atât de banal și totuși atât de des neglijat.
Am folosit iată, un soi de expunere magistrală pentru a preda acest adevăr simplu. Vă rămâne să încercați să îl aprofundați explicând conceptul cuiva din anturajul vostru. Și nu uitați, sunteți la rândul vostru un model de imitat pentru copiii, colegii și vecinii voștri ! Vreți, nu vreți, îi veți învața mult mai rapid CINE sunteți decât CE spuneți!
