Dumnezeu, românii si gramatica

0
238

Montreal, iarna. Sosele alunecoase. Sute de masini, bară la bară, pe autostradă. Se avansează lent, cu mișcări de acordeon. Două mașini, un Nissan Sentra și un VW Golf se lovesc. Cel din spate nu a evaluat corect distanța de frânare, și s-a proptit în portbagajul celui din față, iar bara de protecție e îndoită. Cei doi șoferi trag pe dreaptă, se dau jos, se uită fiecare la mașina sa, apoi la a celuilalt. Stau de vorbă civilizat. Își schimbă numerele de telefon, de parca ar fi doi prieteni care s-au cunoscut pe malurile Senei, și de la care au rămas cu amintiri frumoase. Se despart, dându-și mâna.

București, vara. La un sens giratoriu, o Dacie nu respectă semnul de cedarea trecerii. Un Fiat îl agață, din lateral. Cei doi șoferi se opresc, se dau jos și încep să se înjure: Boule, ești chior, nu te uiți? Dă-te în măta de prost (asta e versiunea literară, în realitate cuvintele alese au fost altele, ireproductibile). Primul îi trage un șut în ușă Fiatului, ălalalt se înfurie și pocnește parbrizul Daciei. Se îmbrâncesc. Se dau jos nevestele (sau mă rog, doamnele pasager), încearcă să își potolească consorții. “Iubi, dă-l încolo de dobitoc, lasă că plătește asigurarea.” Apare Poliția rutieră, cam târziu, se fac constatările, se mai schimbă o ultimă serie de înjurături.

Predeal, toamna. Afara e soare. Strada principală e curată, mașinile vuiesc spre și dinspre Brașov. Pe trotoare, coșurile de gunoi din 50 în 50 de metri. Un grup de adolescenți se plimbă și povestesc aprins ultimul film văzut. Ronțăie niște napolitane și beau Cola din sticle de plastic. Când termină, aruncă hârtiile și sticlele pe jos. Un trecător le face observație, și bineînțeles, respectivul imprudent se alege cu o serie de înjurături și miștocăreli moderne, de Capitală.

Oradea. Un grup de elevi din București, olimpici calificați la faza pe țară, au o zi liberă și se vânzolesc prin magazine. Aruncă și ei o hârtie pe jos, dar femeia care vinde loz în plic la toneta din colț îi ia la fix: Hei, băieții, luați imediat hârtia de pe jos și puneți-o la coș. Aici nu sunteți la București. Băieții, cam rușinați, se conformează, înjurând printre dinți.

București. O româncă din Canada revine pentru prima oară în țara de origine după 10 ani de exil. În avion, înainte de aterizare, a lăcrimat de emoție, revăzând de sus satele și șoselele patriei. De la aeroport a luat un taxi, și a lăsat geamul în jos, sorbind aerul tarii de origine (cam prăfuit pe alocuri) și observând cu uimire schimbările petrecute. La un stop, taxi-ul oprește lângă un grup de muncitori care repară asfaltul, aflați într-o pauză (nu știm cât de lungă). Femeia îi privește, dar încasează brusc, neașteptat, o înjurătură națională, demult uitată. „Ce p….mea te holbezi așa, fă!” Speriată, femeia ridică geamul și se uită în altă parte, sperând că taxiul să o ia repede din loc. Lacrimile nostalgice din avion s-au uscat rapid.

Cine este de vină pentru toate astea?

Poate că unirea din 1918. Sau Uniunea Europeană. NATO. Donald Trump. Bătălia de la Mărășești. Complotul mondial. Francmasonii. Iluminații. Putin. Terorismul islamic. Toată planeta. Tot universul.

Sau să fie de vină….gramatica limbii române?

Sora noastră de gintă latină, limba franceză (născută în credință creștină), îndrăznește să spună răspicat lucrurilor pe nume. Il pleut. Il fait froid. El face frig. El plouă. Să ne fie deci clar de la început. “El” și nu “Ea”. El, o persoană, de gen masculin și nu “ceva”, nu un “It” englezesc. Total incorect politic. Nimeni altul decât Dumnezeul acela personal, cauză și sursă a toate, domn al văzutelor și nevăzutelor, cum spune crezul. La francezi, Dumnezeu nu o poate da la întors! El e de vină când plouă, tot Dumnealui când este frig sau cald, când e sărăcie sau corupție. Poate tocmai de aceea francezii au făcut revoluția din 1789, să scape de acest “Il”, nesuferit, care le aranjează pe toate după cum îi place! Ajunge cu tirania Lui! Alungat din Biserici și din viața publică, numitul Dumnezeu și-a găsit un refugiu unde nu te astepți, în gramatică. Iar verii noștri francezi, mulți dintre ei astăzi mândri atei și progresiști, își mărturisesc inconștient credința reziduală atunci când sunt nevoiți să își desfacă umbrela, sau să dea drumul la ventilator.

La englezi, Dumnezeu nu apare explicit, ci se ascunde mai bine de mult timp. It rains. It is cold. “It” se referă desigur la natură, la chestia aceea de afară. La ei, nu există un El pe care să se dea vina. Natura este un “it” fără personalitate, are regulamentele ei de funcționare și cam atât. Nu se sinchisește de oameni: nici nu îi iubește, nici nu îi urăște, ci îi lasă să ne descurce cum pot. Gramatica englezească parcă îndeamnă pe oamenii să își poarte singuri de grijă, ținând cont de legile firii, fără să le ofere posibilitatea de a da vina pe cineva dacă merge prost. Așa și-au făcut englezii Parlament, democrație, industrie, imperiu, Brexit. Singuri de capul lor, ascultând de legile lui “it”.

În fine, la români, subiectul lipsește cu desăvârșire: Plouă. E frig. E cald. Deși ne declarăm creștini de vreo 2000 de ani, verbele astea care exprimă fenomene naturale au ajuns să fie total impersonale. În limba noastră, nu se știe cine plouă sau cine anume face frig. Știm unde e frig (afară, în casă etc) sau unde plouă. Nu exista nici un El care să producă ploaia sau frigul. În limba noastră, nimeni nu își asumă răspunderea pentru situații atât de serioase, cum ar fi fenomenele naturale. Nu e Dumnezeu, nu e guvernul, nu e președintele, nici măcar natura! E soarta pur și simplu. E conspirația universală. Blestemul mioritic. Haosul. Să nu ne mirăm că avem guvernele pe care le avem! La noi, “e criză”, “e sărăcie”, sau “e corupție”, la fel cum “e frig sau cald”. Corupția, sărăcia, murdaria de pe strazi, înjurăturile, accidentele de circulație nu aparțin nimănui, nimeni nu își asumă răspunderea pentru ele, au același grad de iresponsabilitate precum aceste calamități naturale. Ironic, tocmai noi, românii, care ne credem cei mai credincioși din lume, sarea pământului, Grădina Maicii Domnului, nu am fost în stare să-l păstrăm pe Dumnezeu ca subiect – autor al soartei noastre de fiecare zi. În toate necazurile noastre, Dumnezeu nu este nici negat, nici afirmat, nici bagat in seamă. Nu e vina lui, dar nici a noastră. Ce simplu ne-ar fi fost dacă aveam și noi să dăm vina pe cineva!

LĂSAȚI UN MESAJ

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.