Astăzi se implinesc exact 20 de ani de când eu si familia mea ne-am „globalizat”.
Atunci, pe 7 septembrie 1999, părăseam România cu destinația Montreal, cu patru valize, cu lacrimi în ochi și cu un gol în stomac, neștiind ce ne așteaptă dincolo de Ocean. Atunci băieții, Andrei și Petru, aveau trei și respectiv doi ani.
Astăzi suntem mai „globalizați” ca niciodată – băiatul cel mare pe coasta de Vest a Americii, cel mic este în Japonia la poalele muntelui Fuji, iar părinții – adică noi – pendulăm între Canada, Spania și România.
Globalizarea are părțile ei interesante – interacția cu diferite culturi și societăți, modele noi de organizare socială, învățarea și practicarea altor limbi în „Real life” – la studii, muncă, afaceri, călătorii.
Fiul cel mic, la numai 22 de ani, este poliglotul familiei, cu cele cinci limbi pe care le vorbește (patru și jumătate, cum spune el, pentru că nu se consideră fluent în japoneză); fiul cel mare (24 ani) vorbește „numai” trei limbi plus cinci limbaje de programare. (Noi, părinții suntem undeva pe la mijloc, cu patru la activ, pe care le vorbim evident cu accent românesc).
Ambii au călătorit până acum în peste 18 țări pe trei continente și li se pare firesc. (Mie, copil crescut în strictețea regimului comunist, încă mi se pare un miracol orice trecere de frontieră).
Am trăit în țări unde poți urca rapid prin muncă, studii și merite personale, nu prin pile sau nepotisme; unde poți avea succes în afaceri respectând regulile jocului, nu încalcându-le; unde poți face politică fără să fii vândut vreunui sistem interlop sau vreunui lobby. Asa cum ne-am fi dorit sa fie și în România.
Dar pentru toate astea a fost un preț de plătit, pe langă eforturile firesti de adaptare: dezrădăcinarea, stressul permanentului necunoscut, crizele eonomice, separarea de părinți, bunici sau de locurile dragi ale copilăriei plus sentimentul că nu ești nicăieri acasă (Sau, dimpotriva, oriunde acasă)
Dacă mă interesează astăzi soarta României nu este pentru că vreau ceva de la ea, ci pentru că aș dori ca nepoții mei (dacă o să ii am) să se simtă bine acolo, să aibă parte de civilizație: adică administrație publică politicoasă și eficientă, șosele suficiente și curate, trenuri de mare viteză, relații sociale armoniase, prosperitate economică, școli serioase, sistem medical salubru. Da, vreau o societate bazată pe valori creștine, pe care să le vedem în acțiuni concrete, nu declamate la megafon în timp ce scuipăm pe cei ce nu gândesc la fel. Într-un cuvânt, de șansa de a ne realiza ca oameni la noi acasă. Oare de cine depinde asta?
Ca mine mai sunt alte câteva milioane. Mulți visează ca într-o zi să se întoarcă, și chiar să ajute România cu experiența căpătată, dacă li s-ar da măcar senzația că ar fi doriți. Putini insa o vor face cu adevarat.
Nu regret nimic și nu spun toate astea ca să compar România cu alte țări, nici să mă laud eu cu ceva, dar cred că a fost o experiență care m-a îmbogățit spiritual. E un moment de bilanț, și tot ce pot spune acum este că dacă ne-am respecta mai mult între noi, ascultându-ne și căutând să înțelegem înainte de a vorbi, am câștiga cu toții.
