Probabil că vă plângeți, dragi români, că de vreo 30 de ani încoace (dacă nu și mai mult) vă conduc hoții și derbedeii, în timp ce oamenii de treabă, inteligenți și cinstiți stau deoparte. (Nu mă refer aici la nici un partid în particular, deci nu săriți pe mine…).
Va gândiți, după atâtea dezamăgiri, că politicienii „e toți hoți” și că nu are nici o importanță dacă iese PSD, USR, PNL sau PMP, pentru că în final nimeni nu va urmări agenda cetățeanului, ci iși vor face mendrele lor.
Și într-un fel aveți dreptate.
Ceea ce nu vă este clar insa este că Romania nu are o problemă de lipsă de resurse umane, ci una de sistem. Modul în care se face selecția politicienilor nu este exclusiv vina acestora. Să luăm un exemplu fictiv, ca să nu deranjăm pe nimeni…
Să prespunem că Gigel, băiat cuminte, cu doctorat luat pe bune în occident, nu pe pile sau plagiat, tuns frumos cu cărare și imbracat in Armani, cu educație serioasa și maniere alese, decide să facă saltul în politică.
Dar de ce? Ce urmareste cu asta? De ce nu sta la el acasa? – vă întrebați voi imediat.
Uite așa! Pentru că Gigel dorește să își ajute țara, să își pună la bătaie cunoștiințele acumulate la Cambridge, Oxford, Harvard, Paris sau Strasbourg, să lase ceva urmașilor si un motiv să îi se faca statuie post-mortem. Ce, el n-are dreptul?
Dar din momentul în care Gigel își anunță public intenția de a candida, o armată de ziariști, activiști sau analiști, plătiți de partidele rivale sau de diverse ONG-uri, declanșează operațiunea „Marea Scormoneală” – prin care toată viața lui Gigel, a familiei, parintilor și bunicilor este luată la puricat. Ce au zis, ce au declarat, ce au postat pe Facebook, câti bani au, ce afaceri au făcut, cu cine s-au culcat și cu cine s-au sculat. Tot. Tot. Nu scapă nimic.
Și încep atunci marile dezvăluiri pe micile ecrane sau in presa de can-can, pe care coana Mița Biciclista si țața Floarea Alegătoarea sunt avide să le citească seara pe prispa casei, după ce au dat de mâncare la găini, sau nea Ionel să le soarba cu pofta de la Antene sau Realități.
Și uite așa, se duce vorba că Gigel asta e cam misogin, pentru că a tras o fată de păr la grădiniță, e cam rasist deoarece în copilărie s-a bătut cu un pui de țigan in fata blocului; e cam homofob pentru că cineva l-a auzit razand la un banc cu homosexuali spus acum vreo 20 de ani (când până și Obama era homofob), că a dat șpagă la benzinăria din sat ca să își ia butelie pe vremea lui Nea Nicu, că a trecut cu bicicleta pe galben, că a șterpelit un sandwich din gentuța colegului de bancă din generală, că a lăsat bacșiș la frizer și alte și alte cazuri de corupție gravă!
Și uite așa, dezvaluire după dezvaluire, scandal dupa scandal, de unde la început era marea speranța a politicii naționale, Gigel al nostru ajunge în două săptămâni un personaj nefrecventabil. Iar prostimea, numită în mod științific electorat, pune botul imediat la orice bârfă de genul asta, pentru că, iată, demonstrează teza cea mai dragă a tuturor proștilor din lume, și anume că aia deștepți sunt și ei oameni! (ha ha, i-am demascat!) cu slăbiciuni și imperfecțiuni. „E și ei ca noi!”.
Marea problema este că de aici încolo Gigel devine sfios, reținut, speriat și, cel mai probabil, se va retrage din politică înainte să înceapă! Va lăsa adică treaba aia cu statuia pe seama altuia, și se va refugia – unde credeți? Tocmai in biblioteca. Unde va citi multe cărți, va scrie la reviste fancy din Occident, va face analize, și se va plânge apoi că gașca de la putere „nu dă domne destule subvenții la cultură și d-aia merg lucrurile prost în țara asta”!
Adio, dragă Gigel, mare speranță a politicii romanești! Mult spor la publicat articole in reviste cu o mana de cititori! Lasa-ne pe noi, multimea, sa ne lasam condusi de lichele curajoase!
Acum, să nu vă imaginați că moraliștii care i-au scormonit viața lui Gigel sunt modele de neprihănire. Dacă i-ar lua cineva la puricat și pe ei, ați vedea și acolo niste prostituție, droguri, beții, bani negri, accidente musamalizate etc – dar cine îi caută pe ăștia? Toți au ochii numai pe politicieni, de la care au bineînțeles așteptările cele mai înalte (și nerealiste)…
Cine scapă de acest filtru, de aceasta mare scormoneală!? Paradoxal, chiar cei ce au probleme serioase! Chiar cei cu afaceri necurate, care au luat mită de milioane, care fac trafic cu carne vie etc. Cei care își pot cumpăra liniștea și imunitatea de la șeful al mare, intrand pe lista partidului, cotizand la campanie, și bineînțeles, oferind șefului un foarte important contra-serviciu: disciplină la vot! Că dacă nu, știți voi, de la Andries: „șeful cel mare/ tinea prin sertare/ un punct foarte tare”…. pe care îl poate folosi când cu gândul nu gândești…iar ziariștii și activiștii sunt și ei oameni, nu? …au și ei copiii de crescut, vile de renovat, amante de întreținut. Corb la corb nu scoate ochii. Știu și ei pe cine și când să atace.
Deci, ca să încheiem. Cine e de vină că avem clasa asta politică de două parale? Păi cam noi toți, care ne amuzăm la fiecare bârfă irelevantă și contribuim involuntar la procesul de contra-selecție. Nu e numai vina politicienilor, așa cum ne place să credem.
Îmi pare rău că v-am stricat seara.
Acum că tot v-am zis….Data viitoare, poate știți ce aveți de făcut. Cum apare vreunul mai răsărit în politică, săriți pe el, disecați-i trecutul, analizați-i prezentul și faceți-i praf viitorul. Dați-l la o parte. Să nu ne stricăm palmaresul nostru impecabil.
Iar după ce scăpăm de el și rămânem cu ăilalți, să reluăm melodia preferată: „n-ai pe cine sa votezi, domnule, e toți hoți!”
Cum zicea Joseph de Maistre, “fiecare națiune își are conducătorii pe care îi merită”. Noapte bună!
