Eliberarea de frică

0
11

Frica te schimbă. Frica te paralizează. Frica te face să accepți valorile false ale celui care te intimideaza și te face să îți calci pe inima, sa te simti un om de nimic.
Dar există și eliberarea de frică.
Am crescut într-un cartier marginas din București, pe vremea lui nea Nicu, și din loc în loc găseai câte un „cel mai tare din parcare”, un lider local, un „bully”, care își exercita dominatia pe o arie de vreo 4-5 blocuri. Un șmecheras care își construia reputația, reală sau imaginară, pe zvonuri că „a făcut karate, a făcut jiu-jitsu” sau eu mai știu ce altă legendă.
Smecherul își exercita dominarea asupra turmei ba cerându-le mereu câte o gumă, o țigară sau doi lei, și nimeni nu îndrăznea să îl refuze, altfel decât rar si foarte politicos. Uneori insulta sau înjura pur și simplu pe cei care nu răspundeau cum era protocolul, alteori se mai rastea sau ii amenința sau lua de guler pe cate unul, pentru a-l pune la respect. Lumea nu îl iubea, desigur, dar se temea de el, și prefera să îl ocolească, dacă se putea.
Simpla prezența a individului în zona, aducea cu sine neliniște și creșterea agresivitățîi în rândul „supușilor”. Astfel, după ce tiranul îți cerea, sub amenintari, doi lei sau niște „ciungă”, și te executai umil, revolta pe care o simțeai înăuntru se cerea să se exprime în afară. Și de regulă, la scurt timp dupa aceea, găseai un altul, un puștiulică, un pirpiriu, căruia îi inventai pe loc o vină, și recuperai imediat de la ăla micu’ prejudiciul de doi lei, trasmitand mai departe, în josul ierarhiei, starea de frustrare și indignare pe care o simțeai.
Așa au trecut niște ani.
Până într-o zi. Nu mai știu cum am intrat într-un conflict verbal cu individul, cu tiranul local, că i-am răspuns, după opinia lui, cam obraznic. „Ia vino încoace” mi-a zis.
„N-am chef”. „Cum ba, îndrăznești să îmi vorbești mie așa, băi putoiule! unde te crezi?” și se apropie amenințător de mine. „Ți-am zis că n-am chef, lasă-mă” îi zic eu. Mă ia de gulerul de la tricou.
Încep să simt că îmi crește adrenalina. Mă scutur și dau să plec. Tipul se enervează.
(Am uitat să spun că scena avea loc „cu public” – un grup de fete și băieți din blocurile vecine asistau la mica drama de cartier).
Tipul mă înjură. Pe moment tac și dau să mă retrag. Simt cum inima începe să îmi bată tot mai puternic, și mania îmi crește în vene…suprarenalele încep producția de adrenalină.
Dar tipul nu se potolește, și îmi taie calea. „Ce mă, vrei să pleci acum? Ești las, nu? ”
Dau să îl ocolesc, dar simt că furia din mine crește și mai tare.
Și atuncim tipul face greșeală. Mă pocnește peste față.
Și minune, frică din mine se risipește instantaneu, facand loc unui alt sentiment, eliberator, necunoscut pana atunci: Furia!
MIntea mi se întunecă, parcă nu mai văd nimic în față ochilor. Inima îmi devine un vulcan activ. Mușchii se umplu de adrenalină.
În următoarea secundă, nu știu nici azi cum, sunt călare pe individ, carandu-i pumni în cap, în piept, în stomac, pe unde apuc. Poate că da și el, habar nu am, căci nu mai simt nimic.
Printre pumnii care ii car, observa ca aluia îi curge sânge din nas și din buza.
Nu știu cât de lungi au fost secundele alea.
Îi aud pe prietenii de pe margina strigând să mă opresc.
Mă uit la tiranul de sub mine, și îl văd ghemuit, aparandu-se cu mâinile pe față. A redevenit un oarecare.
Mă opresc, speriat de propria mea agresivitate.
Mă ridic de pe el, mă scutur, observ privirile îngrozite ale spectatorilor. Nu am chef de nimic. Nu mă simt deloc mandru de fapta facută. Dar mă simt pe de o parte eliberat de frică, iar pe de altă rușinat de lipsa mea de control.
Din ziua aceea, tipul m-a lăsat în pace. Prestigiul lui a suferit desigur foarte tare. Și-a pierdut reputația de lider local. Dar cred că,fara sa stoiu, i-am facut un serviciu: în felul lui, s-a simțit mai ușurat. E greu să pozezi mereu în „cel mai tare din parcare”. Nu ai viață privată, toate gesturile ți sunt observate.
Nu mult timp după aceea am devenit prieteni. Am descoperit de fapt un băiat bun, sensibil, care suferise la rândul lui mult acasă, din partea unui tată alcoolic și un frate mai mare violent.
Avea să moară mai târziu la Revoluție, arătându-și adevărată bravură în fața TAB-urilor securității, pe 21 decembrie 1989.
Care ar fi concluziile?
1. Violența naște violență, iar direcția de propagare a violenței nu este niciodată previzibilă. Uneori, suprinzător, se poate întoarce chiar împotriva celui care a generat-o!
2. A doua concluzie este că cel agresat în mod repetat, cel dominat și umilit prin frică se poate la un moment dat elibera de ea. Este un salt cuantic inexplicabil. Și nu știi niciodată de ce va fi în stare dupa aceea.

Asta apropos de presa și politicienii care intimidează și culpabilizează mereu europeanul niciodată suficient de primitor, niciodată destul de acomodant față de unii oaspeții agresivi, neciopliți și mai ales, nepoftiți. Nu vă mai jucati cu frica omului. Nu se știe niciodată cand iși va rupe lanțurile.

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentDogma si stiinta
Articolul următorBianca și Simona
Blogovici
Initiatorul proiectului este vechi colaborator al revistei Pagini Românești din Montreal, fost candidat în alegerile federale canadiene, individ cu o formație stiintifică, antreprenor și mai ales, un om visător, cu idei preconcepute și multe defecte. Da, ați ghicit. Eu eram.

LĂSAȚI UN MESAJ

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.