Frica te schimbă. Frica te paralizează. Frica te face să accepți valorile false ale celui care te intimidează și te face să îți calci pe inima, să te simți un om de nimic. Să eviți confruntările. Să te faci din ce în ce mai mic, încet, până la dispariția totală.
Asta daca nu reusesti sa te eliberezi.
Am crescut într-un cartier mărginaș din București, pe vremea lui nea Nicu, și, ca mai toate cartierele, din loc în loc găseai câte un „cel mai tare din parcare”, un lider local, un „bully”, care își exercită dominația pe o arie de vreo 4-5 blocuri. Un șmecheras care își construia reputația, reală sau imaginară, pe zvonuri că „a făcut karate, a făcut jiu-jitsu” sau eu mai știu ce altă legendă. Unul care se lua de toți, îi insultă pe ceilalți, construindu-și reputația de invincibil, lunandu-și teritoriu în stăpânire.
Smecherul își exercită dominarea asupra turmei printr-o continuă menținere în teroare.
Oricând era posibil să apară de după colț, cerându-le supușilor mereu câte o gumă, o țigară sau doi lei, și nimeni nu îndrăznea să îl refuze, altfel decât foarte rar și foarte politicos. „Uite, controlează-mă, nu am.” Uneori insultă sau înjura pur și simplu pe cei care nu răspundeau cum era protocolul, alteori se mai rastea sau îi amenința sau lua de guler pe câte unul, pentru a-l pune la respect. NImeni nu îl iubea, desigur, dar toți se temeau de el, și preferau să îl ocolească, dacă se putea.
Simplă prezența a individului în zona, aducea cu sine neliniște și creșterea agresivitătii în rândul „supușilor”. Astfel, după ce tiranul îți cerea, sub amenințări, doi lei sau niște „ciungă”, și te executai, umilit, revoltă pe care o simțeai înăuntru se cerea să se exprime în afară. Și de regulă, la scurt timp după aceea, găseai la rândul tău un altul, un puștiulică, un pirpiriu, căruia îi inventai pe loc o vină, și recuperai imediat de la ăla micu’ prejudiciul de doi lei, trasmitand mai departe, în josul ierarhiei, starea de frustrare și indignare pe care o simțeai.
Așa au trecut niște ani în cartierul nostru.
Până într-o zi. Nu mai știu cum am intrat într-un conflict verbal cu individul, că i-am răspuns, după opinia lui, cam obraznic. „Ia vino încoace” mi-a zis.
„N-am chef”. „Cum ba, îndrăznești să îmi vorbești mie așa, băi putoiule! unde te crezi?” și se apropie amenințător de mine. „Ți-am zis că n-am chef, lasă-mă” îi zic eu. Mă ia de gulerul de la tricou.
Încep să simt că îmi crește adrenalină. Mă scutur și dau să plec. Tipul se enervează.
(Am uitat să spun că scenă avea loc „cu public” – un grup de fete și băieți din blocurile vecine asistau la mică drama de cartier).
Tipul mă înjură. Pe moment tac și dau să mă retrag. Simt cum inima începe să îmi bată tot mai puternic, și mania îmi crește în vene…suprarenalele încep producția de adrenalină.
Dar tipul nu se potolește, și îmi taie calea. „Ce mă, vrei să te cari acum? Ești las, nu? ”
Dau să îl ocolesc, dar simt că furia din mine crește și mai tare.
Și atunci tipul face greșeală. Mă pocnește peste față, cu o palmă, părintește.
Și atunci are loc minunea. Frică din mine se risipește instantaneu și se transformă în revoltă disperată.
Mintea mi se întunecă, nu mai văd nimic în fața ochilor. Simt cum inima îmi devine un vulcan activ. Mușchii mi se umplu de adrenalină.
În următoarea secundă, nu știu nici azi cum, mă aflu călare pe individ, carandu-i pumni în cap, în piept, în stomac, pe unde apuc. Poate că da și el, habar nu am, căci nu mai simt nimic.
Printre pumnii care îi car, observ că ăluia îi curge sânge din nas și din buza.
Nu știu cât de lungi au fost secundele alea.
Îi aud pe prietenii de pe margina strigând să mă opresc.
Mă uit la tiranul de sub mine, și îl văd ghemuit, aparandu-se cu mâinile pe față. A redevenit un oarecare.
Mă opresc, speriat de propria mea agresivitate.
Mă ridic de pe el, mă scutur, observ privirile îngrozite ale spectatorilor. Nu am chef de nimic. Nu mă simt deloc mândru de fapta făcută. Dar mă simt pe de o parte eliberat de frică, iar pe de altă rușinat de lipsa mea de control.
Din ziua aceea, tipul m-a lăsat în pace. Prestigiul lui a suferit desigur foarte tare. Și-a pierdut reputația de lider local. Dar cred că, fără să îmi dau seama, i-am făcut un mare serviciu: în felul lui, s-a simțit mai ușurat. E greu să pozezi mereu în „cel mai tare din parcare”. Nu ai viață privată, toate gesturile ți sunt observate.
Nu mult timp după aceea am devenit prieteni. Am descoperit de fapt un băiat bun, sensibil, care suferise la rândul lui mult acasă, din partea unui tată alcoolic și un frate mai mare violent.
Avea să moară mai târziu la Revoluție, arătându-și adevărată bravură în fața TAB-urilor securității, pe 21 decembrie 1989.
Care ar fi concluziile?
1. Violența naște violență, iar direcția de propagare a violenței nu este niciodată previzibilă. Uneori, suprinzător, se poate întoarce chiar împotriva celui care a generat-o!
2. A două concluzie este că cel agresat în mod repetat, cel dominat și umilit prin frică se poate, la un moment neprevăzut, elibera de ea. Este un salt cuantic inexplicabil. Și nu știi niciodată de ce va fi în stare după aceea.
O singură lecție pentru politică de astăzi. Și un avertisment către presă și politicienii care intimidează și culpabilizează continuu europeanul sau nord-americanul, niciodată suficient de primitor, niciodată destul de acomodant față de unii oaspeții agresivi, neciopliți și mai ales, nepoftiți – presupus vinovat astăzi de toate relele petrecute în istorie. Nu vă mai jucați demnitatea oamenilor. Nu se știe niciodată când va rupe lanțurile fricii.
