Euro 2016 este deja istorie (pentru România). Într-o bună tradiție instaurata de vreo 20 de ani încoace, odata cu terminarea grupelor, noi suporterii (adică cei ce suportăm cam multe din partea alor noștri), trebuie ca de obicei să ne gasim o echipa de suflet-surogat, să ținem cu alții, ca să nu își piardă farmecul berea și floricelele de la 10 seara. Nu va dau sfaturi cu cine, de aia e libertate, aveți inca vreo 8 naționale la dispoziție. Nu însă și maica Rusia, că și ea e out! Nici Anglia, care s-a grabit sa imite decizia de Brexit si la fotbal! Iată un motiv de cinste pentru noi, să avem ceva în comun cu cei mai mari!
Pentru noi, Euro a început cu o calificare cu emoții prea mari pentru o grupă așa de mică, în care am dat piept cu o Grecie aflată în revizie și alte câteva mediocrități. După o serie plictisitoare de egaluri în calificări, ne-am dus să cucerim Parisul cu un plan tactic bine pus la punct: parjolim câmpiile, otrăvim fântânile, ciupim ce putem, aruncăm mingi în față, tragem de timp și de tricouri, degajăm în tribune, poate cade vreunul de-al nostru în careu la ei, sau sare mingea în poarta lor dintr-o deviere ciudată. Poate dăm gol din penalty, ținem scorul strâns, poate iese ceva. Și după un aproape egal cu Franța și un egal adevărat cu Elveția, se părea că suntem în cărți. Ce putea fi mai logic decât să obținem macar un 1-0 cu modesta Albanie, țara care ne este datoare de vreo 100 de ani încoace cu un imn național?
Atâta doar că generalul Iordănescu avea alte priorități – omul prinsese bilete la mare luate cu promoție prin sindicat și nu putea să … le dea cu piciorul. În plus, săracul era sătul de stat în costum pe căldurile alea din Franța, e prea mult pentru vârsta lui. Ca să fie însă sigur că prinde cameră fără igrasie, nea Puiu a avut grijă să îl țină pe margine 2 meciuri și jumătate pe singurul jucator care știe cum se foloseste o minge de fotbal, Sanmartean. Pretextul o fi fost că băiatul își uitase acasă carnetul de membru PSD, absolut necesar ca să intri în teren. Absența lui Sanmartean a permis remarcarea altor mijlocași-balerini, nu dăm nume, care alergau precum coana Chirița pe tocuri, sau atacanți-pivoți de handbal, specializați în a pasa înapoi mingea trimisă înainte – chiar înapoia coechipierilor. Despre controlul mingii, ce să mai zic? Am văzut meciul Chile-Mexic cu o zi înainte, și mingea se lipea de picioarele sud-americanilor de parcă avea clei. Pentru ai noștri însă, stopul sau pasă din prima sunt mistere nedeslușite de prin vremurile străvechi ale lui Hagi sau Adrian Ilie. Deși Sanmartean a fost aruncat în luptă în a doua parte a războiului balcanic, a fost prea târziu să mai schimbăm ceva, în condițiile în care băiatul a jucat aproape singur. Punct ochit, punct lovit, obiectiv îndeplinit – vacanța de vara e vacanță mare! Și abia plecă bătrânul (nea Puiu – in vacanta)…ce mai freamăt, ce mai zbucium….
Supararea suporterilor nu se datoreaza atat nivelului de joc (atata putem, atata facem!) cat nivelului de daruire cu care (nu) s-a jucat. Era atâta insuflețire pe teren la ai nostri cât gasesti in discursurile președintelui Iohannis…. În plus, parcă eu știam că Euro trebuia să fie un turneu al naționalelor, nu? Ai noștri insa numai „națională” nu au fost. Au avut „nationale” Albania sau Islanda, băieții aia mureau pe teren pentru țara lor. Selecționata lui Puiu, alcătuită din băieți luați cu arcanul de la jocuri pe Ipad, s-a abtinut admirabil să nu pară excesiv de patriotică. Nu mai e “cool” în România de azi să fi naționalist, îți ies vorbe, il superi pe Soros, ești luat drept legionar, doar ați văzut ce a pățit Marian Munteanu! Singurul element cu iz național prezent pe teren au fost mâinile portarului nostru, care au amintit Europei de tradițională noastră mămăligă.
Supărați că lumea întreagă a complotat contra noastră, că francezii nu ne-au servit cina la timp, că albanezii au fost nerecunoscători pentru imnul național, băieții noștri se întorc acasă la jocurile întrerupte de pe Ipad-uri, la campionatul nostru blatist, la bătăile între galerii, iar noi suporterii dezamagiti, continuăm să ne uităm la Euro ca la o lume care nu ne aparține, și sa sperăm că Germania, sau Belgia, sau Italia vor pastra viu farmecul celui mai frumos sport de pe planetă.
