Viață înainte de moarte

0
180

Nu mi-a trebuit foarte mult timp să înţeleg că paradisul occidental la care nădăjduiam să capăt acces odată cu emigrarea în Canada nu îmi putea satisface setea pentru transcendenţă. Pe dinafară, lucrurile mergeau asa cum trebuiau – autobuzul şi metroul veneau la timp, funcţionarii publici se purtau surprinzător de politicos, parcurile şi străzile erau cu precădere curate. Asta desigur, îmi plăcea, doar părăsisem ţară natală din cauza corupţiei, birocraţiei, si sătul de gunoaie aruncate peste tot. Pe dinăuntru însă, lucrurile nu stăteau la fel de roz.

În România, învăţasem de la bunici să ne rugăm pentru “pâinea cea de fiecare zi”, aşa că, vrând-nevrând, datorită dificultăţilor economice, relaţia cu Cel de Sus era destul de strânsă. Dar în Canada, indiferent că erai asistat social, şomer sau salariat, în ziua de plată, la miezul nopţii şi un minut, dacă îţi verificai contul bancar, banii cuveniţi erau deja acolo. Statul-providenţă îl degrevase pe Cel Atotputernic de o sarcină esenţială, iar zelul pentru rugăciune scădea cu atât mai vârtos cu cât suma intrată în cont era mai consistentă. Aşa că am fost curios să văd dacă mai rămâne loc pentru Dumnezeu îndărătul vieţii organizate a canadianului obişnuit.

Emigranţii frecventau bisericile naţionale, din nevoi mai mult sociale şi financiare decât spirituale, iar localnicii nu menţineau decât o relaţie formală cu catolicismul, care constituia, desigur, “religia părinţilor”, dar nu mai însemna mare lucru pentru generaţia actuală, aflată în continuă alergătură de dimineaţă până seară, pierzându-şi trei ore pe zi în traficul infernal, iar restul timpului la servici, la cumpărături sau la televizor. Treptat, am ajuns şi noi să intrăm în această rutină; cine ne-ar fi privit din exterior ar fi spus că suntem “OK”, adică aveam casă, maşină, servici, mergeam duminicile pe la biserici să mai cunoaştem alti compatrioţi, dar sufletul ne era parcă din ce în ce mai uscat.

Zilele deveneau din ce în ce mai lungi, monotonia se instala, şi ajunsesem să fiu iritat de vremea cenuşie, de iarna prea lungă, de gropile străzilor, ba chiar de nevastă şi copiii. În realitate, cel mai mult mă irita inconştient societatea de consum, care reuşise performanţa de a sincretiza tradiţii religioase creştine, laice şi păgâne laolaltă, transformându-ne pe toţi, emigranţi sau băştinaşi, în enoriaşii aceluiaşi cult – consumismul. Nu începea bine toamna, abia trecea “Ziua Muncii” din septembrie, că imediat, magazinele erau decorate pentru Halloween, se lansau oferte speciale şi discounturi la maşini, haine, ciorapi, cosmetice, mobilă, mâncare, bomboane, excursii, televizoare, coafură şi multe altele. Cum trecea Halloween-ul, totul se redecora pentru Crăciun. Costumele de vrăjitoare din rafturi erau înlocuite cu paltoanele roşii ale lui “Pere Noel”, cel mai important personaj, in timp ce despre naşterea puncului Iisus se pomenea din ce in ce mai rar. Cum trecea Crăciunul, venea “Boxing Day”, ziua în care magazinele căutau să scape de mărfurile nevândute. Această „zi sfăntă” era sărbătorită cu o “evlavie” de neimaginat – oamenii dormeau noaptea în faţa magazinelor pentru a apuca vreun “sfânt” articol cu discount. Apoi ne pregăteam de Sfântul Valentin, un alt personaj erotic si comercial, un fel de “play boy”, fără nici o legătură cu martirul din tradiţia creştină. Alte produse, ale culori, alte promoţii. Apoi Paştele, altă sărbătoare comercială fără mare legătură cu Iisus sau Moise, ci un adevărat festival al iepuraşilor şi oualelor de ciocolată. Vara trecea repede. Şi apoi totul o lua de la capăt. Toţi sfinţii din calendar, toate sărbătorile religioase, care altădată, în copilărie, fuseseră surse de reculegere şi regăsire sau punţi de transcendenţă, fuseseră transformate în tot atâtea ocazii de a vinde marfă cu preţ redus. Extazul religios fusese înlocuit de extazul consumist – fericirea cea mare fiind de a apuca un televizor sau mobilă cu 50% reducere.

Insa nici între sărbători nu scăpam uşor. La cutia poştală primeam mereu pamflete, cu diverse oferte şi reduceri de preţuri. “Cumpăraţi acum”. “Sunaţi acum”. La fel ca in epistola către Evrei a apostolului Pavel, şi în cultul consumist “acum” era ziua mântuirii….

Speram totuşi ca în domeniul spiritual lucrurile să stea diferit. Într-o zi de toamnă, pe când ieşeam din casă, şi mă pregăteam să plec la lucru, un tinerel bine îmbrăcat şi politicos, mi se adresează, oferindu-mi un pamflet. “Doriţi să aflaţi cum se poate obţine viaţa după moarte”?…Pentru o clipă, am simţit o adiere de veşnicie, o frântură de amintire, ca dintr-o vreme de mult uitată. Ei, asta da ofertă! Era cât pe aci să întreb care este discountul. M-am recules şi i-am răspuns: “Dragul meu, crede-mă, în momentul ăsta, viaţa după moarte mă intereseză foarte puţin. Sunt în schimb, foarte interesat de niţică viaţă înainte de moarte. Ai aşa ceva?” Bietul băiat a rămas fără replică.

In societatea de azi, marile şi micile religiile din Occident se bat între ele pentru atenţia şi pentru sufletul nostru, folosind aceleasi arme precum Coca Cola sau Mercedes – branding, promotii, discounturi. Fiecare caută să ne vândă propriul produs: un Dumnezeu iubitor, iertător, drept, gata să ofere viaţă veşnică. Desigur, oferta este condiţionată şi mereu acompaniată de un text din acela cu litere mici, pe care îl putem citi numai cu lupa. Unele culte cer niţică morală, altele respectarea unor porunci specifice, altele un set de rugăciuni, mai toate solicită contribuţii financiare. Condiţiile diferă de la o religie la alta. Dar reţeta mântuirii, este în esenţă, aceeaşi. Trebuie să aderi la mişcare, la sectă, la un set de reguli, la un cod etic, să sari gardul înăuntru, să devii “de-al lor”. Până te decizi să faci aceast pas, vei primi telefoane, vizite acasă, invitaţii la evenimente şi conferinţe, ţi se va oferi multă literatură de profil. Pentru o vreme vei fi făcut să crezi că esti cea mai importantă persoană din Univers! Dacă ai făcut însă pasul şi accepţi oferta, vei avea surpriză să descoperi, o zi după ce ai devenit nou membru al “Împărăţiei”, că valoarea ta de piaţă a scăzut brusc. Cei ce se ocupau de tine până ieri te-au lăsat acum baltă, şi aleargă să caute alte suflete pe care să le “salveze”. Tu, odată înregimentat, eşti lăsat, la propriu, în plata Domnului. De acum încolo, numai El se va ocupa, în sfârşit, de tine. De cele mai multe ori, habar nu ai cine este respectivul şi cum îţi poate face viaţă mai bună. Fiecare religie vinde alt Dumnezeu, conform cu imaginea zugrăvită de profeţii, sfinţii sau întemeietorii cultului respectiv. După o vreme, viaţa ta se întoarce, încet-încet, la vechea rutină de dinainte de “convertire”. Constaţi că vechile tale problemele nu au dispărut, dar acum esti fericitul posesor al unei angoase în plus: sentimentul de culpabilitate, atunci când descoperi că purtarea ta nu este pe placul “Domnului” local. Şi dacă cumva tu nu îţi dai seama când ai greşit, nu-ţi fie frică, “fraţii” ţi-o vor aminti bucuroşi.

Marea problemă cu acest mod mercantil de abordare a credinţei este că lasă nerezolvată frământarea principală a sufletului, nevoia actuală de sacralitate. Religiile instituţionalizate nu îţi promit decât viaţă “după moarte”, şi nu mare lucru înainte. Ce ne facem însă cu viaţă curentă? Mântuitorul a spus-o clar: “Eu am venit pentru ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug”. (Ioan 10.10). Hristos nu a promis o viaţă terestră uscată, plină de frustrări, petrecută în aşteptarea plictisită a unui “cer” îndepărtat, ci una deplină, bogată sufleteşte, care începe aici şi acum. Instinctiv, sufletul nostru tânjeşte după cunoaşterea imediată a Dumnezeului veşnic, care să confere plinătate cotidianului nostru agitat, trăit la ritmurile nebune ale unui secol în care aparatele ce ne înconjoară sunt din ce în ce mai inteligente, iar noi din ce în ce mai ignoranţi. În absenţa unei oferte spirituale solide din partea religiilor, refuzând consumismul materialist, cei însetati de sens din Occidentul de azi caută să îşi satisfacă dorul de absolut prin droguri, experienţe sexuale cât mai diverse, sau îmbrăţişând utopii seculare, precum salvarea planetei sau construirea societăţii atot-inclusive. Această tendinţă modernă ar trebui să dea de gândit bisericilor creştine, şi să le îndemne la un serios examen de conştiinţă. In fond, misiunea sacră a bisericilor nu este să-şi asigure supravieţuirea instituţională, conformându-se cu standardele morale ale lumii, ci să ducă eternul mesaj de mântuire la inima omului modern, oferindu-i să bea din paharul vieţii veşnice, şi să ostoiască setea sufletului de absolut.

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentSanctuarul cu ușa dată de pereți
Articolul următorTaxe si mujici
Blogovici
Initiatorul proiectului este vechi colaborator al revistei Pagini Românești din Montreal, fost candidat în alegerile federale canadiene, individ cu o formație stiintifică, antreprenor și mai ales, un om visător, cu idei preconcepute și multe defecte. Da, ați ghicit. Eu eram.

LĂSAȚI UN MESAJ

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.