Psihologul american Martin Broadwell a pomenit prima dată despre cele patru faze ale procesului de învățare, ale dificilei trecerii de la ignoranță la expertiză.
Prima fază a in(competenței), cea mai periculoasă, este „incompetența inconștientă”. Adică atunci când nici nu știi că nu știi. Această fază o întâlnim în două forme de manifestare: cea de inocență perfectă – nici nu ai auzit că există, de pildă, leptonii sau monadele – deci automat nu te pricepi la ceva despre care nu ai auzit. A doua formă de manifestare, mult mai periculoasă, este aroganța perfectă: Nu știi că nu te pricepi, dar ești convins că da, și eventual îi contrazici pe toți ceilalți când se discuta subiectul. Din această a doua formă nu prea există scăpare. Ești condamnat la prostie veșnică. Dar poți desigur, să devii un idiot util al cauzelor pe care nu le cunoști.
A doua fază: „incompetența conștientă”. Acesta reprezintă momentul de iluminare: Aha! Îmi dau seama că există lucruri pe care nu le știu! Este faza de smerenie pură. Unii se mulțumesc să constate că există domenii la care nu se pricep și se opresc aici, dar măcar vor fi în stare să recunoască pe cei ce se pricep. Alții, mai ambițioși, sunt dispuși să facă un efort și trec la faza următoare.
A treia faza: „competență conștientă”. Te apuci de învățat despre subiect. Nu îl stăpâneșți încă, dar exersezi și începi să înțelegi, începi să te pricepi, deși știi că nu e ușor. E ca atunci când mergi prima dată singur pe bicicletă. Ești mereu atent să nu cazi. Un mic risc aici ar fi apariția unei oarecari mândrii, dar este mult diferită de aroganță imbecilă de la faza întâi. Acum eșți mândru de efortul făcut, și de cunoștiințele acumulate. La urma urmei, te poți număra în sfârșit printre cei care știu câte ceva!
A patra faza: „competență inconștiență”. Te-ai ocupat atât de mult cu acel subiect, încât ți se pare acum banal. Folosești bine terminologia. Mergi pe bicicletă fără mâini în timp ce vorbești la telefon, echilibrul este deja un reflex. Ba mai mult, crezi că subiectul la care te pricepi chiar este marginal, și că oricine ar trebui să știe același lucru ca și ține, și aproape te rușinezi să pomenești că ești expert. Cu toate astea, te înșeli – multă lume se află abia în primele două faze cu privire la acel domeniu, și ar avea mare nevoie de cunoștiințele tale.
Două precizări:
În primul rând, nimeni nu poate deveni competent în orice domeniu. Cunoștiințele acumulate în lume sunt atât de vaste încât nici o ființă de pe planetă nu poate ajunge să știe totul. Mulțumiți-vă cu posibilitatea de a stăpâni două, trei, maximum patru domenii foarte bine, și să aveți măcar o idee despre alte șapte-opt. Pentru restul, asumați-vă ignoranța și dați respectul cuvenit celor ce știu mai bine.
În al doilea rând: evitați comparația cu alții. Fazele descrise mai sus sunt pentru folosirea exclusivă drept instrumente de autoevaluare. Comparația cu alții este destructivă: dacă ți se pare favorabilă, te poate predispune la suficiență (și nu mai progresezi), iar dacă ți se pare că ești mai prost, te descurajezi (și iarăși nu mai progresezi). Comparațiile se fac mereu între eu cel ce azi și eu cel de ieri. Eu cel de azi trebuie să fiu cel puțin la fel de bun ca eu cel de ieri.
Cum se aplică toate astea la românii de pretutindeni:
Românii (fie ei filozofi, ziariști, politicieni, scriitori) încă vor să își demonstreze unii altora cât sunt de deștepți. Obsesia românului este să treacă drept cult sau informat, iar frica lui cea mai adâncă este să nu fie surprins că ar fi cumva ignorant, și că nu ar fi la curent cu ultima noutate, sau dimpotrivă, cu toate scrierile anticilor. De aceea, pe cât se poate, românul se acoperă de citate și se exprimă prețios, făcând abuz de neologisme, sperând să își salveze reputația și să fie primit la masa „intelectualilor”. Nu există spaimă mai mare și nici insultă mai gravă pentru un român decât să fie considerat prost.
Mi se întâmplă să povestesc vreunui compatriot câte ceva despre cum gândesc occidentalii afacerile sau politica, sau cum este organizată școala „dincolo” și observ cum se închide imediat, simțind că vreau să îi dau lecții, și primesc replica: „Nu-i așa, las’ că știm noi mai bine”.
Or, în Occident, lumea antreprenorilor, a oamenilor de știință și a politicienilor a priceput că zilele în care o persoană poate învața de unul singur au apus demult. Nu este din cauză că nu suntem deștepți. Pur și simplu avalanșa de date cu care suntem bombardați este imposibil de absorbit și de integrat. Nu mai putem ține pasul. Nu putem citi și absorbi nici măcar tot ce ne parveni de dinainte de Gutenberg, darămite tot ce a urmat după Steve Jobs.
De aceea, în Occidentul de astăzi, problemele își găsesc rezolvarea numai în cadrul unor comunități de idei, în care orgoliile sunt lăsate deoparte, unde o problemă poate fi examinată de 50 de persoane din 50 de unghiuri diferite înainte de a se formula o soluție. Mari scriitori sau scenariști moderni publică zeci de lucrări pe an lucrând în echipe multidisciplinare.
Mi-e teamă că până când românii nu își vor asuma cu smerenie ignoranța (vezi fazele de mai sus) și nu vor depăși frica de a fi considerați proști, vor bate pasul pe loc, și, paradoxal, vor fi conduși tot de alde Daia, Veorica și Olguța.
