În pat cu dulapul

0
318

De vreo câţiva ani încoace, de când colaborez cu onoare la “Pagini Româneşti” din Montreal, la fiecare două săptămâni primesc un email rece şi sec de la redactorul şef al ziarului. “Aşteptăm textele dvs. pentru numărul următor. Vă rog trimiteţi-le până mâine”. Reacţia mea este invariabil aceeaşi: mai întâi intru în panică, mintea mi se goleşte de orice idee, mi se pare că nu am absolut nimic interesant de spus, şi fac o criză de impostură (“ce caut eu acolo?”). Disperat, îmi scot căţelul la plimbare, îl mai întreb una-alta, mă intersectez cu vreun vecin zgribulit care îmi vorbeşte despre încălzirea planetei, mai aud ceva despre România, şi apoi brusc, apare ideea salvatoare. Scot IPhone-ul şi îi dictez în disperare ce îmi trece prin cap. Ajuns acasă, mă aşez la birou, cu o cafea caldă alături, dar mai am de sărit un hop: sindromul primelor două fraze… Scriu şi şterg timp de vreo 3 ore…dar de la a treia frază încolo totul se aşează în pagină ca prin miracol….şi în final, iese cum trebuie. Uf, răsuflu uşurat pentru următoarele 14 zile, când totul o va lua de la capăt.

Numai că de vreo câteva săptămâni încoace, casa mea s-a transformat într-un şantier: stăpâna, femeie modernă, de acţiune, a hotărât că apartamentul trebuie întinerit. Parchetul este prea închis la culoare şi fiind zgâriat, se vede imediat orice imperfecţiune. Zis şi făcut. Chemăm băieţii să-l raşcheteze şi să-l revopsească, aşa că strângem toată mobilă din casă claie peste grămadă în cele două camere mici, ca să facem loc. Da, tot acolo trebuie să dormim şi noi, în pat cu dulapul (nu cu duşmanul, cum era titlul acelui film cu Julia Roberts) şi devenim, în sfârşit, oameni cu scaun la cap. La propriu. Casa se umple de praf şi de un miros aspru de lac, dar, ce-i drept, după câteva zile, parchetul arată parcă mai frumos şi mai luminos. Însă doar cel de pe culoarele şi spaţiile comune, nu şi în camere, unde respectivul parchet este tot cel de dinainte, şi lasă senzaţia de haina veche cu petice de lux….Noroc cu invenţia „moulurilor” sau „quart-de-rond-urilor” acele separatoare-minune care fac tranziţia între nou şi vechi oarecum acceptabilă….

Când credeam că putem reveni la o viaţă normală, nevestii îi mai vine o idee: de ce să nu profităm că mobila este deja strânsă: hai să şi zugrăvim, căci pereţii au o culoare cam tristă….Bombăn niţel, căci şi eu şi căţelul suntem sătui de praf şi miros, dar nu te poţi pune cu stăpâna. Dacă e ordin, cu plăcere…În două zile, praful de la lemnul raşchetat se amestecă cu praful de la pereţii şlefuiţi (deşi le simt gustul diferit, unul e un pic mai acrişor) şi se împrăştie prin garderobe, umple pereţii, ciorapii, hainele, se adună prin plămânii locatarilor. Balamucul este la el (şi la noi) acasă. Dormim iarăşi pe unde apucăm, mutăm mobila ca să facem loc zugravului, strângem lucrurile dintr-o cameră pentru a le pune în alta. Schimb partenerul de pat: azi dorm cu biblioteca în locul dulapului, sper să nu fie gelos. Încep să simt un pic de empatie faţă de refugiaţi, sunt hăituit la mine acasă. E drept că oamenii aia nu o fac voluntar. Nu mai spun că la sfârşitul coşmarului, când credeam că totul e gata, privirea vulturească a nevestii observă că după aceste spectaculoase transformări, băile par şi ele demodate. Au şi ele nevoie de un suflu de viaţă nouă, nu? Să nu lăsăm treaba făcută pe jumătate..

Inutil de menţionat că în noile condiţii inspiraţia pentru activităţi literare tinde spre zero, aştept cu spaimă mesajul prin care mi se va cere ca până mâine să produc ceva coerent….Îl invidiez pe Eminescu care era capabil să scrie noaptea la lumânare (sau a fost doar o figura de stil?). Încerc să-mi găsesc un loc liniştit prin casă pentru a scrie câteva rânduri, dar haosul şi lipsa de inspiraţie mă urmăresc oriunde m-aş refugia. Nici măcar plimbările cu căţelul nu mai funcţionează, căci şi bietul de el e speriat, prea multe mirosuri străine în jur, universul lui se prăbuşeşte. Cafeaua, de obicei ultima resursă, este inaccesibilă de data asta – imposibil să ajung la cafetieră fără să mut jumătate din mobila stransă de-a valma în bucatarie. Unde sunt acei guru moderni care locuiesc în vile de lux, conduc Mercedesuri şi ne învaţă că fericirea e “înlăuntru nostru” şi nu trebuie căutată în circumstanţele exterioare? Au trecut vreodată prin aşa ceva la ei acolo la palat? Îmi bat capul şi nu iese nimic. Probabil că singura specie literară pe care o pot produce în nouă stare de spirit nu este drama sau tragedia, ci catastrofa…

Mă mângâi cu nădejdea că în vreo câteva zile nebunia se va termina. Totul trebuie să aibă un sfârşit, nu? Robineţii vor fi cu toţii la locul lor, mobila la fel, numai portofelul va fi ceva mai lejer. Căţelul se va simţi iarăşi bine, eu îmi voi găsi cafeaua din prima încercare, şi poate că îmi va reveni şi inspiraţia. Dar ea nu va decurge din plăcerea de a avea parchet nou, culorii vii şi o baie modernă, ci din regăsirea liniştii pe care o aveam şi înainte de renovări – dar am comis erezia să o consider desuetă.

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentMinte-mă frumos!
Articolul următor14 Juillet
Blogovici
Initiatorul proiectului este vechi colaborator al revistei Pagini Românești din Montreal, fost candidat în alegerile federale canadiene, individ cu o formație stiintifică, antreprenor și mai ales, un om visător, cu idei preconcepute și multe defecte. Da, ați ghicit. Eu eram.