A fi sau a nu fi… Charlie

0
215

Parcă niciun alt act terorist nu a stârnit atâta emoţie şi  patimă ca atacul criminal contra ziarului francez de satiră Charlie Hebdo din Paris, care a dus la uciderea cu sânge rece, în plină zi, a patru caricaturişti, împreună cu alte opt victime. Ne-a durut mult pe toţi să vedem dragul nostru oraş vesel al luminilor, centrul turismului şi al culturii mondiale, supus terorii pentru câteva zile din cauza unor spălaţi pe creier, care au ales să folosească  mitraliera împotriva creionului.

Văzut iniţial ca o barbarie a islamiştilor radicali contra inimii civilizaţiei occientale, oamenii au început să îşi nuanţeze opiniile din momentul în care au făcut cercetări asupra conţinutului publicat de ziar în ultimii ani. Toată lumea a condamnat terorismul ca mij­loc de a reduce la tăcere un adversar incomod, arătându-şi solidaritatea necondiţionată cu victimele; totuşi, nu toţi au devenit solidari cu Charlie.

Dacă veţi căuta pe Google caricaturile publicate de-a lungul anilor, veţi descoperi multe imagini cu ca-racter ofensator la adresa religiilor în general, cu precădere la adresa islamului şi a pro­­fetului Mahomed. Nici creştinii şi nici evreii nu au scă­pat uşor: Moise, Isus, Fecioara Maria, Papa sau Sfânta Treime au fost zugrăviţi în ipostaze pornografice sau sca­broase, care nu aveau nimic de-a face cu umorul. Cel puţin cu umorul aşa cum îl înţelegem majoritatea dintre noi. Şi atunci societatea s-a polarizat.

Cei ce s-au afişat “Je suis Charlie”, au făcut-o din diverse motive. Cei mai sinceri au făcut-o apărând ideea sacră a democraţiei – libertatea de expresie şi libertatea presei, care nu trebuie niciodată intimidată şi oprită prin vio­lenţă. Alţii au făcut-o pentru că nu îi suferă pe musulmani şi ofensiva acestora asupra Occidentului. Alţii pentru că sunt atei şi s-au regăsit perfect în mesajul antireli­gios propagat de Charlie. În fine, unii oameni politici s-au alăturat pentru că evenimentul le-a picat ca o mănuşă, în căutarea de capital politic. La mulţi a existat un amestec de motive.

Dar, spre deosebire de 11 septembrie 2001 sau de atentatele de la Madrid din 2004, unde solidaritatea a fost totală şi fără rezerve, de data aceasta a apărut şi reacţia “Je ne suis pas Charlie”. Unii  au refuzat să se solidarizeze cu atitudinea şi mesajul respectivului ziar. Bineînţeles, toţi au condamnat terorismul. Dar dacă cei care s-au etichetat drept “Charlie” au văzut aici o polarizare a binelui (re­pre­zentat de Charlie) contra răului (reprezentat de islam), alţii au văzut-o ca o luptă între două rele: o răutate gratuită a celor ce au abuzat de libertatea de expresie pentru a insulta, pe de o parte şi răutatea şi prostia celor violenţi, pe de alta.

Redau, în caseta alăturată, câteva reacţii culese de pe forumuri de tot felul, în care oamenii şi-au exprimat dezacordul cu linia revistei.

Aşadar, a fi sau a nu fi Charlie? De ce aceste reacţii atât de diferite în faţa unei tragedii?  De ce atâta patimă pusă de o parte şi de alta?

În primul rând, pentru că s-a întâmplat la Paris. Civilizaţia occidentală nu e obiş­nui­tă să fie atacată în inima ei. Astfel de lucruri se întâmplă de obicei la alţii, departe şi tocmai de aceea suntem subiectivi. Ne pasă mai puţin de 5.000 de copiii ucişi departe decât de patru vecini de bloc.

În al doilea rând, în centrul acestor evenimente  sunt credinţele oamenilor şi limitele exprimării de sine. Niciun alt subiect nu trezeşte atâta patimă. Ateii sunt clar pro-Charlie, musulmanii contra (chiar cei moderaţi). Creştinii sunt împărţiţi între condamnarea violenţei şi respectul pentru credinţa altuia. Când e vorba de credinţe personale, punem mai multă patimă decât în orice.

Dincolo de a fi sau nu Charlie, ne întrebăm oare ce vom învăţa din toate astea? După marşul de solidaritate de la Paris, ce vor face oamenii politici mai departe? Vom continua să publi­căm caricaturi ofensa­toare? Vom limita emigraţia din ţările musulmane? Vom pune iar microfoane şi camere de supraveghere în locurile publice? Vom fi mai atenţi la ce se predă în şcolile musulmane contra civilizaţiei occidentale? Vom continua să luăm în derâdere creşti-nsimul pe care s-a construit ci­vi­lizaţia occidentală? Sau  vom lua măsuri de integrare a populaţiei musulmane, pentru a îi educa în valorile noastre,  înainte să ne educe ei în ale lor?

Teroriştii vor să  demonstreze că Occidentul va anatemiza pe toţi musulmanii. Aceştia sunt acum, cu siguranţă, cu nervii întinşi la maxim. Lumea este cu ochii pe ei, atentă la orice greşeală. Da­că vom alege să încurajăm insultele la adresa tuturor musulmanilor, ca să arătăm că nu ne e frică de terorişti, nu vom face decât să le dăm dreptate. Atunci, teroriştii vor învinge cu adevărat.