Fuga

0
2893

Așa i se spunea pe vremea Odiosului. „A fugi din țară” era sintagma folosită pentru evadarea din lagarul comunist in căutare de libertate. După 1989, a căpătat un nume ceva mai prozaic, mai puțin spectaculos, pentru că acum era voie: “emigrare”.
Nici nu mai știi cum ți-a venit ideea. Până ieri erai mulțumit cu viața ta, terminasei studiile, aveai un serviciu bunicel, te întâlneai cu prietenii în oraș. Azi însă, o nemulțumire legată de birocrație se adaugă alteia legată de corupție. Începi să te gândești dacă vrei să îți crești copiii (pe care nu îi ai încă) într-o astfel de societate. Și mâine te hotărăști. Gata! Pleci.
Decizia de a pleca te rupe în două. Lași în urmă bunici, părinți, prieteni, amintiri, locuri dragi. Nu ai nici o idee dacă te vei întoarce vreodată, fie și în vizită. Pășești în gol.

Odată ajuns dincolo, o iei de la zero. Nu contează cu câte calificări profesionale vii, cât de deștept ai fost la tine în sat, ce note ai luat la dictare sau la diploma de licență, sau dacă ai venit cu ceva bani. Tot de la zero o iei. Oricât de frumoasă și ordonată ți se pare societatea gazdă, oricât de curat ar fi pe străzi, oricât de amabili ar fi funcționarii publici, tot ești un marțian pentru ei și ei pentru tine. Simți că nu aparții locului. Nu degeaba i se spune “strainatate”… Ziua ți se pare frumos, noaptea însă, în micul apartament închiriat ai coșmaruri și te cuprinde nostalgia. Visezi oamenii și locurile lăsate în urmă.
Cu timpul începi să te transformi, îți cauți de lucru, te duci la școli, începi să capeți deprinderile băștinașilor, standardele lor, limbajul lor (chiar și cel de lemn), ifosele lor. Îți iei și tu ultimul model de automobil, montezi mobilă de la IKEA, îți duci copiii la tenis și la biblioteca publică. Vrei și tu casă cu curte și vacanțe în Sud. Ba, uneori, de dragul de a te integra, îți lași soțul sau nevasta, pentru că nu mai corespund, vrei să „fii tu însuți” și să te “eliberezi”. Ți se bagă în cap teorii noi, ți se spune că morala este relativă, că Dumnezeu este un concept învechit, eșți învățat să ai grijă de planetă, să separi reciclabilele de gunoaie. Eșți învățat să nu discriminezi pe nimeni pe nici un criteriu, să nu treci pe roșu, să îți pui centura de siguranță, dar și să ai grijă ce vorbești în public. Devii și tu localnic, dar nu pe de-a întregul. Vei păstra veșnic accentul tău de est-european, mersul la Biserică și o ușoară alergie la marxism. Chestii pe care băștinașii le vor considera, laolaltă, dovezi că ești un pic înapoiat.
Accidental sau planificat, vine și clipa când te întorci în țară pentru o scurtă vacanță și simți că se întâmplă ceva ciudat cu tine. Te emoționează lacrimile bunicii și revederea tovarășilor de joacă, dar simți că nu prea mai ești de-al locului. Ai deja alte așteptări. Străzile pe unde ai copilărit ți se par acum înguste și murdare. O parte dintre vecinii de odinioară s-au dus; alții noi, care nu știu cine eșți, le-au luat locul. Te mai recunosc, dacă ai noroc, câinii vagabonzi cărora le dădeai câte o coajă de pâine. Faci cunoștiință cu manelele. Observi că românii din România au evoluat și ei, dar nu neapărat în aceeași direcție cu tine, auzi că derbedeul școlii de cartier a ajuns deputat. Nici măcar Ion Iliescu nu mai este cum a fost.
Esti străin la tine în țară. Iar după concediu, când te întorci în țara de adopție, nici acolo nu te mai simți bine. Fără să îți dai seama, vizita „acasă” ți-a deschis cutia cu nostalgii și nu mai știi cum să o închizi. Te refugiezi în cărțile pe care le-ai cumpărat de la Humanitas și te atașezi unui grup de nostalgici pe Facebook. Te incearcă ispita de a reveni de tot, dar simți că ceva te reține. Îți dorești ordinea și civilizația din Vest, dar simti că aparții de fapt altui spațiu.
Cand povestești copiilor tăi că te bate gandul să te intorci, se uită la tine cruciș. Ei s-au născut și au crescut în altă țară. Au alte obiceiuri. Nu le plac sarmalele, micii și amandinele, ci pizza sau lasagna. Nu știu cine este Mihaela sau Tom și Jerry ci Bob the Builder și Dora Exploratoarea. Habar nu au cine este Ștefan Cel Mare sau Eminescu, dar au auzit de Wilfried Laurier și Shania Twain. Iar la școli li se vorbește frumos despre Marx. Neînțeles de ai tăi, rămâi cu sufletul suspendat între două lumi, simțind că nu ești nicăieri acasă.

Ce îți rămâne să faci? Să pendulezi așa, la nesfârșit, între două lumi? Sau să mai emigrezi încă o dată? Sau poate….

Poate că într-o bună zi, planetele se vor alinia și vei întelegi că fericirea nu trebuie căutată numai pe orizontală. Ajunge cu mutatul de colo-colo! Privește în sus, și privește înăuntru. Nu cumva totul capătă un înțeles? Brusc, îți dai seama că ai fost mereu responsabil de propriul destin. Nimeni nu te-a obligat să pleci. Fugeai de fapt de ține însuți. Dar acum, ajunge! Acceptă că experiențele prin care ai trecut te-au întărit, iar faptul de a avea două patrii te-a făcut mai deschis la minte. Ai văzut lucruri pe care alții nici nu le visează. A fost greu, dar greutățile te-au format. E timpul să oprești să pretinzi perfecțiunea, fie de la o țară, fie de la cealaltă, și să începi să oferi ceva în schimb. Poți, ești pregătit. Acum apreciezi ce ți-a oferit viața, te bucuri că ai avut parte de aventuri nemaipomenite. În loc de a te întreba mereu unde îți este mai bine, ce-ar fi să alegi să te consideri pretutindeni acasă?

Nu, emigrarea nu este o fugă. Ci o căutare încheiată cu o regăsire.