Cărţile şi înţelepciunea

0
2242

Nu pot să nu remarc frenezia unora dintre tinerii de astăzi de a demonstra lumii întregi cât sunt de cultivaţi. Nici un efort nu pare prea mic pentru această nobilă cauză. Sunt folosite îndeobşte trei arme: o lista lungă cu autori favoriţi, selfie-uri cu bibiloteci tixite de volume groase, şi în final, arma cea mai puternică: bombardamentul cu citate. Inferenta care se vrea indusă de aici este următoarea: cu cât lăsăm impresia că citim mai mult, cu atât semenii noştri vor crede că suntem mai inteligenţi, şi vom fi aşadar demni de respectul lor. În cazul în care manevra nu ţine, iar lumea din jur nu ne bagă în seamă (ceea ce este normal, fiecare dintre semeni fiind foarte preocupat cu propria imagine), ne rămâne măcar consolarea de a ne auto-considera nişte genii neînţelese.

Desigur, cititul nu este periculos (!), dacă o faci pentru motivele corecte. Adică dacă te afli în căutarea unui ţel precis: de exemplu să dai un sens existenţei proprii, să îţi biruieşti tristeţea de dimineaţă, să învingi o boală, să te laşi surprins, să îţi cauţi rădăcinile, sau să înveţi o reţeta de prăjituri. În esenţă, cititul autentic înseamnă punerea minţii tale în contact cu alte minţi frământate de probleme asemănătoare, care poate au găsit deja soluţia. Însă rezonanţa între cititor şi autor (adică transferul maxim de înţelepciune) se face numai dacă cele două creiere vibrează cu aceeaşi frecvenţă (adică au preocupări similare autentice). Dacă nu te pasionează cu adevărat egiptologia, de pildă, ci filatelia, nu te forţa să devii egiptolog, numai pentru a părea „cool-t”. În absenţa interesului autentic pentru Egipt, nu vei putea deveni decât unul mediocru. Fii mai degrabă cel mai bun filatelist posibil, dacă asta nu îţi dă pace. Cititul este deci o sursă fantastică de înţelepciune, dacă este autentic şi este însoţit de reflecţie personală asupra textului (“digerarea lecturii”).

Este oare cantitatea criteriul suprem de erudiţie? Mulţi se laudă că citesc 50 – 100 de cărţi pe an. Bravo lor! Eu aş fi bucuros dacă aş termină “Mizerabilii” lui Victor Hugo în 6 luni, sau două romane de Dostoyevsky în 4 luni sau Biblia într-un an. Pentru că nu pot citi precum un mixer de legume, să fac „smoothie” din cărţi şi să „sorb” cu paiul pulpa citatelor cele mai reuşite. Sunt cărţi la care nu poţi să nu mă opresc, să observ, să pipăi, să rumeg, să descopăr. În treacăt, să remarcăm că unii autori sunt citabili, iar alţii citibili. La unii mai importantă este frumuseţea propoziţiei, la ceilalţi frumuseţea poveştii. Eu unul îi prefer pe ultimii. Doar o chestiune de gust.

Nu toate cărţile sunt egale şi nu toate merită aceeaşi atenţie. De pildă, dintre 1000 de cărţi din bibliotecă (cifra e aleasă arbitrar, unii posedă 10,000 de volume, alţii 100, alţi doar 10, dar principiul rămâne acelaşi), veţi observa că băgăm în seamă cu adevărat maximum 15-20% dintre ele. Dintre acelea citim din scoarţă în scoarţă alte 20% (total 3-4% faţă de totalul iniţial). În fine, dintre acelea, nu mai mult de 20% au onoarea de a fi citite de mai multe ori (dacă mai ţineţi scorul, am ajuns cu calculul la sub 1% din bibliotecă). Şi este absolut natural să fie aşa. Se cheamă principiul lui Paretto, care nu este nimic altceva decât formularea unei legi naturale a inegalităţii (natura nu este politic corectă). Pur şi simplu lucrurile şi fiinţele nu sunt la fel. 20% dintre cărţi conţin 80% din înţelepciune. Iteratia principiului lui Parreto continuă, având structură de fractal (20% din cele 20%, adică 4% conţin 80% din 80%, adică 64% etc). Dar nu numai cărţile sunt inegale. Chiar în interiorul aceleaşi cărţi, nu toate capitolele au acelaşi impact. Iar în acelaşi capitol, nu toate frazele au aceeaşi putere.

Dacă veţi citi 100 de cărţi cu subiect religios veţi constată că cel puţin 80% din ele fac referire la Biblie. Citiţi 100 de cărţi ateiste şi veţi vedea că în 80% din ele subiectul lor central este tot Biblia! Indiferent dacă sunteţi ateu sau credincios, nu va este clar ce trebuie citit mai întâi, pentru a înţelege restul cărţilor?.

Iar principiul inegalităţii continuă şi în interiorul cărţii sfinte. Dintre cele 66 de cărţi ale canonului Biblic, Evaghelia după Matei este probabil de sute de ori mai citită decât, de exemplu, cartea profetului Zaharia. Din respectiva Evanghelie, predica de pe Munte este de mii de ori mai populară decât restul. Şi este perfect normal să fie aşa.

Aplicaţie practică: Dacă stăm prost cu timpul, să abandonăm frustrarea de a nu fi citit toate cele 1000 de cărţi din rafturi, şi să ne bucurăm dacă putem citi pe cele mai importante 150. Iar dacă trebuie să operăm o selecţie şi mai drastică, măcar pe cele 7-8 esenţiale. Procedând aşa, vom acoperi oricum jumătate din conţinutul de idei al tuturor celorlalte.

Să nu uităm că înainte de Guttenberg, se scria pe tăbliţe de lut, pe papirus sau pe piele de animale, iar „cărţile” erau extrem de rare. Dificultatea de a le păstra şi reproduce (înainte de inventarea tiparului) a exercitat rolul de mecanism de selecţie incredibil de eficient al scrierilor de valoare. Pur şi simplu, dacă scriai prost, nu aveai şansa de a găsi vreun sponsor să te publice sau vreun scrib să te copieze. „Postarea” ta murea subit, în lipsa de „like-uri şi „share”- uri. În consecinţă, putem afirma fără să greşim prea tare că majoritatea cărţilor ajunse la noi scrise înainte de Guttenberg au supravieţuit criteriilor de valoare. Nu ar strica să le băgăm în seamă cu prioritate. (Astăzi, în epoca internetului, ne confruntăm cu situaţia contrarie – a publica o carte este aproape banal. De aceea, a avea criterii de selecţie riguroase devine imperios necesar pentru evitarea pierderii de timp).

Dar dacă adevărata miză a lecturii nu este snobismul cultural, ci înţelepciunea, atunci să îndrăznim să afirmăm că aceasta nu se obţine numai pe calea cititului. Observarea atentă şi directă a oamenilor, a animalelor, a plantelor, a legilor naturii au condus la înţelepciune la fel de mult, (uneori chiar şi mai mult) decât studiul cărţilor. Oare cât timp alocaţi observatiei sau meditaţiei, cu câtă atenţie ascultaţi pe cei cu care vorbiţi, nu cu scopul de a va confirma prejudecăţile, ci cu umilinţa de a fi dispusi să descoperiţi ceva nou?

Păcatul generaţiilor actuale nu este atât lipsa de lectură, cât lipsa de gândire critică indepedentă. În lumea de astăzi, oamenii nu îşi mai iau timpul necesar să rumege, să observe, să interpreteze. Se citeşte nu pentru a gândi sau a înţelege lumea din jur, ci pentru a reacţiona mai rapid, pentru a muşca mai eficient adversarii de idei. Cultura tinde să devină doar o unealtă în slujba unor predatori mai rafinaţi, gata să îşi paralizeze adversarii cu veninul citatelor.