Imagine și realitate

0
1793

Am scris numarul trecut despre pariul lui Pascal….

Celor ce sunt 100% siguri că nu există Dumnezeu le-aș spune așa: Povestește-mi cum e Dumnezeul acela în care nu crezi, și pe urmă îți spun dacă El există sau nu.
Pentru că de cele mai multe ori vorbim despre o imagine pe care o avem în minte, despre Cel ce este Cauza Ultima, Marele Arhitect, Tatăl și Domnul celor văzute și NEVĂZUTE…noi, ființe mici, care trăim o clipă, pe o planetă aproape invizibilă dintr-un Univers cu un diametru de cel putin 90 miliarde de ani lumina…noi, care chiar atunci cand ne imaginăm atomul o dăm pe lângă… noi, cei mici, care ne credem inteligenți și ne bazăm pe o Știință Atotputernică (pe care trebuie să o corectăm din când în când), avem pretenția că o Ființă Supremă și Inteligență Supremă NU există….ce alt nume ar fi mai potrivit pentru atitudinea noastra decât aroganță sau incumentare?
Cei credincioși au uneori indoieli, agnosticii trăiesc cu incertitudini toată viața, numai ateii sunt 100% convinși ca opinia lor ca CEVA NU EXISTA este implacabilă… Sesizați ironia?
Observația mea de-a lungul timpului este că ceea ce deranjează cel mai mult este NUMELE de Dumnezeu, și nu atât conceptul de Ființă Supremă, și asta pentru că acest nume a fost asociat prea mult timp cu religia organizată, a fost confiscat și utilizat deseori în mod abuziv de oamenii Bisericii pentru a impune dogme și comportamente supușilor. Cu alte cuvinte, cum spune Eckhart Tolle, numele de Dumnezeu este un concept închis, care te face automat să te gândești la religie.
Dar să nu uităm că lucrăm cu niște biete cuvinte omenești cu care încercăm să desemnăm realități ultime imposibil de conceput cu mintea noastră limitată. Dacă cuvântul „Dumnezeu” nu ne ajută, putem folosi Ființă, Tatăl sau putem să nu folosim nimic. Asta nu face însă ca realitatea să dispară.

Poate că tocmai de aceea evreii din vechime au avut parte de interdicția de a reprezenta divinitatea (în contexul în care popoarele păgâne din jur foloseau excesiv antropomorfizarea zeilor). Pentru că un Dumnezeu explicit, definit, zugravit sau sculptat este automat un zeu terminat, ușor de atacat și de demolat. Or, realitatea ultimă nu se poate reprezenta niciodată 100% adecvat. Este un obiect de studiu permanent.

La fel cum există evoluție a universului și a vieții (ca istorie documentată) și teorii ale evoluției (care încearcă să explice aparitia Universului, a vietii si cum s-a dezvoltat lumea vie, dar care pot fi greșite sau incomplete la un moment dat, fiind mereu supuse auto-corectării) la fel avem Realitatea Ultima și teorii care încearcă să o explice. Personal nu văd nici o problema în asta, atâta vreme cât orice teorie va ține cont mai înainte de toate de fapte, și nu va încerca să potrivească faptele ca să iasă teoria (cum se mai întamplă, din păcate, atat în stiintă cat și în religie).

Oh, ce ne facem cu vechea boală a omului de a dori să aibă mreu dreptate, de frică să nu i se prăbușească cerul în cap, ceea care îl împiedică să caute adevărul și să urască sau să se îndrăgostească de o imagine?

Dar de ce e asa de important subiectul? Pentru origine (stim de unde venim), destin (unde merge) si mai ales ghidul moral.După ce dai la o parte legea morală, dai la o parte noțiunea de păcat, dai la o parte categoriile de bine și rău, tot ce îți mai rămâne sunt tulburări, deviante, sau diferite aspecte ale normalului.
Inclusiv criminalul în serie, violatorul în serie, pedofilul – sunt, săracii cu toți victime, oameni tulburați care necesită iubire și reabilitare.