Un banc destul de cunoscut mă ajută să ilustrez ce vreau să spun mai departe (ardelenii usor ofensabili să mă scuze, sau să se oprească din citit).
„Într-un compartiment de tren, călătoreau un ardelean și un oltean. Olteanul scoate un peste prăjit și începe să-l mănânce, adunând însă cu grijă oasele într-un șervețel. Ardeleanul îl întreabă:
– Dar ce faci cu oasele alea, bre?
– Păi tu nu ai auzit că mâncatul de peste te face deștept? Eu d-aia țin oasele, pentru că dezvoltă inteligența.
Ardeleanul cugetă un pic și apoi întreabă:
– Auzi, nu mi le vinzi mie? Că tare aș avea și eu nevoie…
– Să ți le vând? Bine, zice olteanul. Ți le dau pentru 20 de lei.
Ardeleanul, bucuros, se execută și apoi bagă oasele de pește în buzunar. După o clipă însă, întreabă:
– Auzi, dar cât te-a costat peștele cu tot?
– 10 lei.
– Și îmi vinzi mie oasele cu 20?
– Păi vezi? zice olteanul. Abia le-ai cumpărat și ai devenit mai deștept!”
De-a lungul multiplelor ipostaze prin care am trecut de-a lungul anilor – de la copil declarat oficial „timid” la grădiniță, apoi școlar OK spre bun (mereu printre primii, dar mai niciodată primul), apoi student rezervat, profesor de fizică pentru adolescenți, jucător și instructor de șah, inginer software, afacerist și investitor imobiliar, scriitor de ziar și de Facebook (și de o carte), ateu și apoi credincios, om politic, tată de doi copii, soț, copil, vecin, coleg etc. (cine a obosit are voie să plece!), m-a preocupat mereu ce anume face diferența între prostie și inteligență.
Mai precis, care este factorul determinant care trasează granița dintre una și cealaltă? Este inteligența un dat natural, cu care te naști și care nu se poate schimba? Poți să o amplifici sau să o diminuezi? Sau prin nutriție (oasele de peste…). Cât de importanți sunt primii ani de acasă? Ce rol joacă educația? Școală la care ai mers? Cărțile citite? Crescutul în natură? Cariera? Jocurile? Nevasta? (asta am pus-o aici în caz că cineva anume o să citească).
Răspunsul pe care l-am găsit a fost oarecum surprinzător. Da, contează și cum te naști, și cum crești, și ce citești și la ce școală ai fost. Însă cum există idioți cu doctorat și genii fără liceu, este clar că educația formală, deși importantă, nu este suficientă, și nu este factorul determinant.
Ceea ce am găsit este că inteligența se dezvoltă printr-o combinație între o curiozitate smerită („Stay foolish” – spunea Steve Jobs) și capacitatea de a pune întrebări. Adică o minte trează, gata de a se minuna de ceva nou, care chestionează evidentul, care caută mereu alte explicații, care îndrăznește: „Ce altceva ar fi posibil aici? Se poate face și altfel? etc”.
Evident o astfel de minte nu se mulțumește niciodată cu mersul pe cărări bătătorite și nu crede tot ce scrie la gazetă! Opiniile altora pot fi luate în calcul, dar nu vor fi niciodată răspunsuri ultimative, cel puțin până ajunge să verifice singur concluzia. Întrebările sunt căile prin care se deschid ferestrele minții și constituie calea spre a învăța ceva nou.
Iar cel mai interesant lucru este că acest obicei de a-ți pune întrebări se poate educa. Nu este bătut în cuie! Sub influența unui dascăl bun, a unei cărți providențiale sau a unor evenimente de viață, copilul, adolescentul sau adultul se poate trezi din „somnul cel de moarte” pe care îl dă suficienta, și începe să chestioneze. întrebări. Or asta este primul pas spre formare de noi circuite neuronale, deci spre trezirea minții și lărgirea orizontului. Desigur, cu cât mai tânăr, cu atât mai bine!
În consecință, linia de demarcație între prostie și inteligență este mișcătoare, iar din momentul în care ignorantul se smerește, admitându-și limitele și dând frâu liber curiozității înseamnă că a trecut deja „dincolo”. Odată cumpărate oasele de pește, smerenia și curiozitatea pot genera saltul peste frontieră!
