Ironia pascală

1
216

Pe tot parcursul copilăriei, Paştele a fost pentru mine o sărbătoare fără noimă. Tinerii din cartier plecau în noaptea de înviere la Biserica din colţul străzii şi se întorceau pe la 3 dimineaţa înapoi, de cele mai multe ori excesiv de veseli şi gălăgioşi. Părinţii şi ceilalţi vecini maturi din bloc se agitau din vreme să cumpere carne de miel, să facă cozonaci, să vopsească ouă, iar duminica, se apucau să îşi spună unul altuia “Hristos-a-nviat” şi “Adevărat-a-nviat” pe nerăsuflate, ceea ce pentru mine nu avea nici un sens. Nimeni nu îmi explica nimic (e drept că nici eu nu insistam prea tare), nici despre cine ar fi numitul Hristos, nici perechea lui nelipsită, d-l Adevărat, cei care, se pare, înviaseră împreună. Deși mă bucuram de cozonaci, și găsisem și o metodă cum să îi bat pe ceilalți copii din bloc la campionatul de ciocnit ouă roșii, preferam de departe Crăciunul, datorită cadourilor pe care le primeam. A doua zi, părinţii plecau la servici, eu la şcoală, iar viaţa îşi urma cursul obişnuit.

Nu mult după revoluţie, la începutul vacanţei de vară, am avut şansa să dau peste două cărţi: una groasă, în piele neagră, cu o cruce aurie pe copertă, intitulată misterios Biblia, al cărei autor nu l-am găsit pe nicăieri, oricât am întors cartea pe toate părţile, şi a doua numită “Mărturii care cer un verdict”, autor Josh McDowell. M-am pus eu pe citit într-o după amiază, şi peste vreo câteva săptămâni de lectură, când dintr-o carte, când din cealaltă, am început să mă dumiresc cine era acel misterios “Hristos” care învia în fiecare an, şi ce este cu domnul “Adevărat”. Am citit cărţile pe nerăsuflate, am descoperit în Biblie sursa a nenumărate ziceri şi proverbe din limba română, m-am lămurit că “sfinţii” nu erau nişte fiinţe “din cer”, aşa cum înţelesesem de la bunica, ci fuseseră oameni ca mine, supuşi greşelilor, care trăiseră într-un anume timp şi loc pe aceeaşi planetă cu mine.

Bucuros de descoperirile mele, am aşteptat cu mare nerăbdare Paştele următor, primul la care, în fine, urma să spun la rândul meu, “Hristos a înviat”, de data asta chiar înţelegându-i semnificaţia. În seara de sâmbătă, mi-am propus să merg la slujba de înviere la Biserica Rusă din Bucureşti. Am luat tramvaiul de acasă, din Pantelimon, şi am avut o primă dovadă a credinţei profunde a poporului român. În tramvaiul aproape gol, un tinerel cu părul vâlvoi, tolănit, îşi aşezase picioarele încălţate pe scaunul de vis-a vis şi ronţăia cu pasiune seminţe de floarea sorelui, scuipând cojile pe jos. Când tramvaiul a trecut prin faţa unei biserici, omul s-a oprit, a scuipat şi ultima coajă atârnată pe buze, şi-a dat jos picioarele de pe scaun, luându-şi o postură cuviincioasă, şi-a făcut cruce cu evlavie, apoi şi-a reluat poziţia şi activitatea precedentă.

Mirările mele aveau să continue. La biserică, pe la miezul nopţii, preotul a ieşit din altar cu lumină, şi a invitat credincioşii să şi-o împartă. A urmat o îmbulzeală pioasă, ca pe vremea cozilor comuniste la carne, în care enoriaşii s-au călcat pe picioare şi s-au înjurat creştineşte, drăcuindu-se cu năduf, de parcă serbau învierea Satanei, nu a Domnului. M-am retras cu dezgust: nu asta aşteptam de la cea mai mare sărbătoare creştină! Spre casă, am asistat la un alt conflict. La urcarea în autobuz un bătrân a pretins să fie lăsat să urce primul, dar un tânăr, însoţit de o domnişoară bine fardată, nu i-a acordat cuvenita prioritate. Bătrânul a bombănit ceva printre dinţi despre tinerii din ziua de azi, iar respectivul, ofensat, i-a tras lui tataie una deloc creştinească peste bot! Am fost oripilat, şi vreo câteva zile m-am întrebat serios dacă nu nimerisem religia greşită!

A fost o lecţie de neuitat, am realizat atunci că există oameni care nu cred de fapt “în Hristos”, ci doar au o părere “despre Hristos”, şi că nu ajunge să te consideri creştin numai pentru că s-a nimerit să te naşti într-o ţară de cultură creştină. Credinţa adevărată nu este „despre”, ci „în”.

Este oare suficient ca în ziua de Paşte sa ne consideram creştini, dacă tot anul, în restul zilelor, nu îl băgăm pe seama nici pe Hristos, nici pe cei ce suferă în numele Lui, nu urmăm decât propriile interese, iar odată sărbătoare trecută ne întoarcem la vechea noastră viaţă monotonă, la tristeţile zilnice, la dependenţele si micile noastre vicii, fără vreo umbră de schimbare? Nu cumva suntem şi noi cei de astăzi, precum evreii din vremea lui Iisus, prizonieri ai unei religiozităţi de paradă, gata să ne ucidem profeţii incomozi, numai pentru a ne putea închina apoi la monumente ridicate cu mare pompă?

Or, ce vedem astăzi în lumea creştină (poate mai puţin în Orientul Apropiat, unde a fi creştin nu este un moft de ocazie, ci o chestiune de viaţă şi de moarte)? Toată lumea, buni şi răi, hoţi şi oameni cinstiţi deopotrivă, se îmbulzesc să stea în rândul întâi la Biserică, să îşi umple primii sticlele de apă sfinţită, să-şi impecabila evlavie. Dacă cumva nu rosteşti formula magică “Hristos a înviat”, eşti suspectat pe loc de ateism sau francmasonerie. Mă întreb, dacă astăzi Iisus ar reveni pe pământ, sub o identitate oarecare, câţi dintre pioşii noştri zeloşi s-ar opri să îi dea puţină atenţie? Nu ar trece mai degrabă pur şi simplu pe lângă el, grăbiţi precum fariseul de odinioară, preocupaţi de propria sfinţenie?

 „De ce îmi ziceți Doamne, Doamne, și nu faceți ce spun Eu?” Pană la urmă, aceasta este întrebarea la care trebuie să răspundem. Ironia istoriei este că Paștele creștin nu ar fi existat, dacă religioșii de pe vremea lui Iisus ar fi fost atenți la semnele timpului. De dragul religiozității, ei nu au avut ochi să îl vadă tocmai pe cel destinat să îi elibereze. Să nu repetăm astazi greșeala lor.

1 COMENTARIU

  1. Foarte frumos și îndreptățit comentariu asupra creștinătății multora din cei care au fost botezați când nu știau cum îi chiamă. Ei nu sunt cu nimic mai prejos decât creștinii, sau evreii că și ei sunt oameni, din țările așa-zis civilizate, care se duc, cu religiozitate, Sâmbăta sau Duminica la sinagogă sau biserică, unde se roagă ca să li se ierte păcatele de peste săptămână, astfel ca începând de Luni să poată păcătui din nou fără grijă. Este ca și cum ți-ai curate inbox-ul la sfârșit de săptămână!
    Ce păcat că mâncătorii de semințe nu au obiceiul de a citi!

LĂSAȚI UN MESAJ

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.