În septembrie 1993, proaspăt absolvent de facultate, m-am prezentat la liceul Dante Alighieri din București, la care fusesem repartizat ca profesor de fizică. Eram debutant absolut în ale învățământului, și nu aveam nici o idee la ce să mă aștept. Auzisem tot felul de povești de groază: cum elevii nu respectă deloc profesorii tineri și fac gălăgie la ore, cum aceștia se încurcă de multe ori când predau o lecție mai grea, cum și profesorii mai în vârstă fac mișto de ei etc.
Aproape îmi rodeam unghiile imaginându-mi cum o să apar eu, la cei nici 25 de ani ai mei în fața unor elevi de 15-16 ani și să pretind că știu tot și sunt capabil să le explic noțiuni și legi greu de priceput, de care uneori nici eu nu eram sigur… Îmi pregătisem minuțios planul de lecție, calculat minut cu minut, sperând să nu apară nici un fel de suprize.
Atunci, în cancelarie, în timp ce așteptam nervos să intru la prima oră din carieră mea de dascăl, s-a așezat lângă mine d-l Toma, profesor de geografie, un tip vesel și înțelept, care mai avea numai un an până la pensie.
M-a intrebat cum mă cheamă și ce predau. S-a prins repede că sunt debutant și mi-a zis așa: „Meseria asta de dascăl e tare păcătoasă, poate fi o binecuvantare sau un blestem. Ori te bagă repede în boală, dacă te enervezi pe copii că nu fac exact ce le spui tu – și atunci ori o să o abandonezi rapid și-ți cauți de lucru în vanzări de telefoane celulare, ori o să te plafonezi și o să devii acru ca toți ăștia (și a arătat cu degetul la ceilalți profi din cancelarie care fumau plictisiți și jucau table). Ori, dimpotrivă, dacă ești un om smerit, cu mintea deschisă și ești gata să înveți și tu de la elevi, meseria asta te va ține tânăr și cu mintea vie toată viața ta. Tu alegi.”
Mi-am însușit rapid lecția, așa că am intrat cu mai mult curaj la oră. Le-am zâmbit elevilor, am făcut glume cu ei pe seama lipsei mele de experiențe, copiii s-au destins și am devenit rapid prieteni. De multe ori mi s-a întâmplat să aduc în fața lor probleme dificile, pe care nu le puteam rezolva singur, și să găsim împreună soluții. Atitudinea asta a devenit secretul meu. Să fiu profesor de fizică a însemnat să iubesc viața, elevii, să mă minunez impreună cu ei, să fiu eu cel care invăț de la ei mai mult decât ei de la mine.
Câțiva ani mai târziu, situația s-a repetat cu copiii mei. Am fost dispus să invăt de la ei nevinovăția, orginalitatea, spontaneitatea, felul lor unic de a vedea lumea.
Imbătranești abia atunci când crezi că tu ești cel care dă mereu lecții și ceilalți trebuie să-și ia notițe.
