Primele mele aventuri scriitoricești datează de pe la vârsta de 4-5 ani. Acolo, pe peretele din spatele ușii de la sufragerie, care stătea mereu deschisă, sub privirile admirative ale prietenului meu (care avea vreo 3 ani), “povesteam” despre căței, pisici, copaci, voievozi călare și figuri extra-terestre. Până într-o zi, când după luni bune, părinții mi-au descoperit cu uimire „opera și au trebuit să schimbe ușa și să zugrăvească, opera mea de debut fiind pierdută pe vecie…
(În paralel, am învățat singur să citesc și să scriu (de dată asta cu litere!), iar printre primele cărți ce mi-au căzut în mâna a fost un imens Dicționar enciclopedic (peste 1 kg), din care citeam, la întâmplare, cam despre orice – de la biografii de dictatori la biologie, de la istorie la geografie. Uriașul volum, cât o cărămidă, era plin de șervețele, folosite că semn de carte.)
Dojeneala pe care mi-am luat-o în urmă mâzgălirii pereților mi-a dat de înțeles că scrisul ar fi ceva rușinos, așa că am rămas cu trauma asta până când doamna învățătoare din clasa I a reușit să mă facă să accept că nu era greșit să scriu, dar nu pe pereți, ci mai degrabă pe un caiet.
Minunat! Mi-am dat drumul fanteziei, iar prin clasele V-VII, doamna profesoară de română se arăta totdeauna încântată de compunerile mele, vii și colorate, și mă punea mereu să le citesc întregului colectiv.
Dar în clasa a VIII-a, ne-am pomenit cu altă profa de română, ceva mai scorțoasă, care auzise de isprăvile mele literare; așa că la inspecția de grad pe care a avut-o s-a gândit dumneaei să mă pună să-mi citesc compoziția de față cu domnul inspector, sperând să îl impresioneze că să poată să își atribuie dansa meritele pentru un așa talent…
Toate bune, până când domnul acela a cerut să îmi vadă caietul de pe care citeam și a constatat că scrisesem la fel cum scrisesem odinioară pe pereți: fără alineate, fără linie trasă la 2 cm, cum era modă timpului, și cu slovă de doctor. Au urmat critică aspră primită de la tov. inspector în fața colegilor, urmată de săpuneala post-inspecție de la doamna profesoară care a proclamat că „am făcut-o de râs”.
Am rămas consternat. Mi se părea o imensă nedreptate, un perfect exemplu în care forma ucide fondul, de vreme ce nimeni nu se obosise să îmi comenteze stilul literar sau conținutul de idei, ci se poticnisera la niște linii netrase… Nu le păsa oare dumnealor că descurajau un copil de 13 ani să își exprime ideile?
Această experiență neplăcută mi-a lăsat un gust amar și m-a trimis din nou într-o perioada de absență, de dată asta foarte lungă. Am continuat să scriu, însă numai pentru mine – gânduri, impresii, povești, amintiri, vise, observații, mai întâi într-un caiet (tot neliniat!) și apoi într-un document Word (neformatat!), varsându-mi frustările contra unei societăți nedrepte…
Abia 25 de ani mai târziu am îndrăznit să ies din anonimat, cu ajutorul ziarului montrealez Pagini Românești, la început oferindu-mă să scriu rubrica de sfaturi pentru investiții imobiliare, iar câțiva ani mai târziu prin fericita coincidență a întâlnirii cu Mihail Neamtu, care m-a încurajat (a se citi „bătut la cap” cu dragoste) să public o carte. Și bineînțeles, în absența criticilor și a profilor prea-pedanți, am descoperit cu uimire că prietenilor mei cititori nu le pasă prea tare de linia trasă la 2 cm, atâta vreme cât conținutul e suficient de zemos.
ȘI iată acum, la aproape jumătate de secol după primele isprăvi literare, istoria se repetă: am ajuns din nou să scriu pe „perete” (cel virtual de la Facebook), iar criticii de altă dată reapar astăzi sub chipul cenzorilor mult prea sensibili și gata-ofensabili, cărora nu le mai pasă de linia trasă la 2 cm, ci de respectarea liniei, mult mai perfide și mereu mișcătoare, a corectitudinii politice.
Ca și adevărul care umblă cu capul spart, libertatea de exprimare stârnește mereu împotrivire, sub diferite forme: interdicție, cenzură, intimidare, iar de multe ori, ajungem să ne limităm noi înșine, de teama urletelor produse de haita ofensaților. Important este însă să ne ridicăm după fiecare cădere și să ținem steagul sus.
Nu pot ei cenzura cât putem noi ofensa… (n-am găsit altă rimă!)
Să avem parte de un an nou în libertate! La mulți ani!
