Nu ştiu exact de când se predă balada Mioriţa în şcolile româneşti. Cert este însă că generaţiile pe care am apucat să le cunosc – bunici, părinţi, copii, nepoţi – toate s-au format cu mitul Mioriţei, considerat unul din cele patru mituri fundamentale ale românilor. Am învăţat acolo despre sinistrul complot motivat de invidie al baciului ungurean şi al celui vrâncean, împotriva chipeşului, bogatului, talentatului, harnicului şi eficientului ciobănaş moldovean. Tot acolo am făcut cunoştiinţă cu primul informator atestat în istoria naţională, oaia cea năzdrăvană, care trăsese cu urechea la urzeala conspiratorilor. Aceasta i-a oferit flăcăului nostru şansa să se salveze, informându-l despre mârşăvia care se plănuia şi invitându-l să se pregătească de ripostă.
Mitul Mioriţei, extrem de răspîndit în peninsula Balcanică trebuie să îşi fi avut originea undeva pe la Întorsura Buzăului, acolo unde se întretaie culturile din cele trei ţări române. După cum ştim (sau uneori ne facem că nu ştim), o conspiraţie externă nu are şanse de reuşită fără o trădare din interior. În cazul Mioriţei, duşmanul extern, cel mai probabil baciul ungurean, are nevoie de colaborarea celui intern, cel vrâncean, pentru a-i izbuti odioasa manevră.
Stupoare însă: aflăm mai departe că nerecunoscătorul ciobănaş neglijează buletinul informativ primit de la oaie şi acceptă cu seninătate înfrângerea terestră, fiind convins că nu te poţi împotrivi soartei şi preferând revanşa cosmică, adică pe lumea ailaltă. El alege abandonul fără luptă spre a se uni cât mai repede cu natura. Pentru el, resemnarea terestră nu este nimic altceva decât un acces accelerat la transcendenţă. Refuzând rezistenţa, el lasă judecata şi răzbunarea pe seama divinitaţii, asumându-şi rolul de victimă. Să mai aibă oare acest mit stravechi vreo influenţă asupra noastră astăzi?
Să privim în jur: la servici, la şcoală, la televizor, în discuţiile dintre vecini, pe Facebook. Nu cred oare românii în conspiraţia universală, în care ei joacă invariabil rolul victimei? Ba da. Nu aveţi decât să citiţi forumurile: dacă ceva merge prost în ţara asta de vină sunt invariabil alţii, cei care complotează 24 de ore din 24 contra noastră. Iar duşmanul extern are mereu un cap de pod înăuntru. Nu contează că suntem de dreapta sau de stânga – noi toţi credem într-o formă a conspiraţiei: noi avem oile cele mai frumoase, suntem cei mai talentaţi şi inteligenţi, avem cei mai buni medici, chimişti, informaticieni din lume, şi am fi cu siguranţă şi cei mai prosperi de pe planetă sau din Univers dacă Baciul Ungurean (adică evreii, masonii, iezuiţii, americanii sau ruşii) nu ar manevra continuu şi dacă nu s-ar găsi trădători care să ajute vrăjmaşul.
Dar de unde avem tendinţa de a crede în complotul universal? În afară de avantajul că ne absolvă de responsabilitate, mitul conspiraţiei are avantajul de a explica provenienţa răului. În perioade dificile ale istoriei sau când societatea trece prin restructurări profunde, oamenii devin de obicei rezistenţi la schimbare, identificată cu răul care dorește aruncarea în aer a vechii ordini. Atunci apare automat nevoia de un ţap ispăşitor, avem nevoie ca răul să capete un chip. Pentru că mai rău decât răul în sine este răul neînţeles.
Şi pe undeva oamenii au niţică dreptate –comploturile pot fi reale, iar complicii interni sunt şi ei pe acolo. Oricât am vrea să credem ca George Soros de pildă, este doar un bătrânel inofensiv, este o realitate că fundaţiile sale au contribuit la modelarea opiniilor multora. Oricât am vrea să le ignorăm, serviciile de spionaj străine acţionează pe teritoriul ţării. Da, comploturile pot exista, chiar dacă nu neapărat în forma sau cu amploarea pe care le regăsim în imaginarul colectiv. Dar nu asta este problema aici.
Adevărata problemă este lipsa noastră de reacţie, resemnarea necondiţionată, abandonul fără a trage un glonţ, pe care le moștenim de la ciobanului mioritic, cel care se lasă în voia soartei. Acest mit este extrem de puternic înrădăcinat în mintea noastră. El ne face să nu credem că putem reuși în afaceri altfel decât prin manevre necurate, că nu putem învinge decât dacă alţii ne dau voie. Ne place sau nu, cărăm resemnarea baciului moldovean în codul nostru genetic.
Ascultaţi în jur şi veţi auzi: “Ce să-i faci, asta e! Nu putem schimba noi lumea. Asta e soarta noastră, să suferim în tacere, capul plecat sabia nu îl taie. E de la Putin. Sau de la Soros. E Mossadul sau CIA. Sunt Iluminații sau Întunecații. Nu avem ce face. Ce rost are să luptăm?”.
Probabil că vom ieși din starea de letargie mioritică numai atunci când ne vom decide să ne rescriem miturile. Cum au facut occidentalii aia de au avut parte numai de legende cu eroi care luptă pentru dreptate și libertate, precum un Sigfried, Cidul, Roland sau Robin Hood, iar noi românii ne-am ales doar cu un cioban resemnat? Cred că și asta a fost o conspirație!
Şi acum intra în scenă Baltagul.
Baltagul reprezintă încercarea lui Sadoveanu de a rescrie mitul Mioriţei, de a schimba finalul fatalist, implicit de a rescrie credinţele intime ale poporului român. Sursa de inspiraţie pentru Baltagul este străvezie. Şi aici este vorba de trei ciobani, de un complot şi de o moarte violentă. De comuniunea cu natura şi de un câine credincios. Dar mai avem şi ceva în plus.
Dacă ciobănaşul moldovean îşi acceptă soarta cu seninătate, Vitoria Lipan, nevasta celui asasinat, nu o va face. Vitoria alege să lupte, pentru că Vitoria crede în dreptate. Da, ciobanul ucis nu mai poate fi reînviat. Se va integra cu natura, aşa cum a făcut şi prototipul său mioritic. Dar complotiştii nu vor scăpa, ei trebuie să fie pedepsiţi. Pentru Vitoria ordinea universului trebuie menţinută prin dreptate.
Aici nu avem parte de o răzbunare din ură. Vitoria luptă pentru ca Mioriţa să aibă un alt final, iar generaţile care vor urma să aibă un alt exemplu de urmat.
Resemnarea în faţa răului nu este semn de înţelepciune, ci de laşitate. Codul nostru genetic trebuie rescris. Ajunge cu fatalismul. Da, ştiu, sună mai mult a Vechiul Testament – ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, viaţă pentru viaţă. Mila şi iertarea creştină nu se acordă însă niciodată gratuit, fără pocăinţa celor vinovaţi.
Şi acum ajungem la doamna profesoară de română care doreşte că Baltagul să fie scos din programa şcolară şi înlocuit cu Harry Potter şi alte povestiri universale. Da, este adevărat că Baltagul este o lectură grea. Da, Baltagul conţine scene de violenţă. La fel ca şi Mara lui Slavici. Ca şi Biblia sau chiar ca Harry Potter. Şi mai ales, ca şi viaţa. Există violenţă în familie, pe străzi, în lume. Există războaie şi atacuri teroriste. Simpla renunţare la Baltagul, nu aduce în mod miraculos dispariţia violenţei. Deci nu ăsta este motivul adevărat pentru care este contestat.
Destul de ironic sa îl vezi pe Sadoveanu contestat de moderniştii globalişti de astăzi. Iar motivul nu este biografia autorului, un scriitor extrem de talentat, dar cu un traseu politic foarte sinuos, un răsfăţat al regimului comunist instalat cu forţa în România. Progresiştii de astăzi au ca iluştrii înaintaşi pe legionarii care i-au ars cărţile în piaţa publică, pentru combaterea literaturii “periculoase”.
Atunci de ce deranjează Baltagul? Pentru că acolo este vorba de o femeie care este capabilă să rămână fidelă soţului său, chiar dacă acesta este uneori violent. O femeie credincioasă, care nu pleacă să îşi caute soţul până nu posteşte de 12 ori, cerând călăuzire divină. O femeie care nu este dispusă să arunce la gunoi legământul sacru al căsătoriei. O femeie plină de stăruinţă şi răbdare, care luptă pentru credinţă, adevăr şi dreptate. Victoria Lipan nu este o vedetă Hollywoodiană care după ce va fi devenit milionară să iasă la rampă pentru a-şi denunţa soţul abuziv. Ea nu este o victimă care să ceară compensaţii materiale sau morale, ci o învingătoare, care îşi rezolvă singură problemele. Asta este de fapt ceea ce deranjează. Vitoria Lipan este o femeie, nu o feministă.
Da, dragi progresişti, putem citi texte dure fără că duritatea să devină parte din noi. Mii de tineri trecuţi prin şcolile româneşti au citit Baltagul şi totuşi nu şi-au bătut nevestele. Sunt mai degrabă tentat să cred că mulţi din cei ce îşi bat nevestele nu au citit mare lucru la viaţa lor.
Ce doresc progresiştii noştri de la programa şcolară? Continuarea #Metoo-lui mioritic. Resemnare şi autovictimizare în faţa complotiştilor externi şi a trădătorilor dinăuntru. Să stăm cuminţi, cu braţele încrucişate şi să aşteptăm ca alţii să decidă pentru noi. Alţii să ne impună cum şi în ce să credem.
Nu, merci, ajunge cu Mioriţa şi finalul ei fatalist.
Avem nevoie de o Mioriţa 2.0. Scuzele mele, doamna profesoară, dar Baltagul trebuie studiat cu pixul în mână. Poate că aşa vom învăţa să ne trezim din somnul cel de moarte şi să oferim complotiştilor si trădătorilor riposta pe care o merită.
