Acel minut 72

0
254

Mai 1984. Două echipe de puştani, îmbrăcaţi sumar, transpiraţi şi plini de praf, joacă fotbal între blocuri, în cartierul Berceni. Porţile sunt făcute din cadrele metalice de bătut covoarele. Se joacă “Steaua” contra “Dinamo” şi dacă nu ai ştii că e un simplu meci de cartier, ai crede că e “pe bune”, puştii pun foarte multă patimă in joc. Cei de la „Dinamo” câştigă cu 16-14. Scor normal pentru meciurile de maidan. Pe drum spre casă, dinamoviştii fac mişto de stelişti: “Ne mai ajungeţi voi la campionate câştigate când o cădea bomba cu nutrii”. Dinamo cel adevărat tocmai cucerise la seniori al 12 lea titlu naţional, al treilea consecutiv, în timp ce Steaua rămăsese cu numai 9. Supărat, un stelist în pantaloni scurţi, albaştri, face o profeţie: “Asta e ultimul campionat pe care îl luaţi. O să vedeţi. Noi venim din urmă. Avem echipă tânără, dar o să creştem. Noi o să ajungem cea mai tare echipă din Europa”. Ceilalţi râd de el.

Septembrie 1985. Steaua tocmai a câştigat campionatul la seniori, primul după o pauză de 7 ani. Dar hopul cel mare tocmai acum începe, echipa nu trecuse niciodată de primul tur în CCE. Cea mai mare performanţă europeană o obţinuse demult, în 1972, când eliminase prin dublă victorie pe FC Barcelona şi prinsese un sfert de finală în Cupa Cupelor cu Bayern, viitoarea triplă câştigătoare a CCE. În rest, de atunci încoace, doar câte un rezultat mai răsărit, când şi când. Nimic să rupă gură târgului. E drept, acum echipa joacă frumos, atletic, rapid, presa chiar îi numeşte  “vitezistii”. Ar fi păcat să nu iasă nimic nici de data asta.

Înainte de meciurile cu Veijle, antrenorul stelist Emerich Jenei declară: Avem o singură grijă: să scăpăm de complexul primului tur. Dacă reuşim, nu ne mai oprim decât foarte sus in Europa. După victoria cu Veijle (1-1 şi 4-1), Steaua se descătuşează, eliminând pe Honved, pe Kuusysi Lahti (cu mari emoţii), şi pe răsfăţata si bogata Anderlecht. Era bineînţeles ceva extraordinar, nici o echipa românească nu ajunsese în vreo finală europeană pană atunci. Dar Steaua urma să joace în Spania contra Barcelonei. Părea o condamnare sigură.

Atâta doar că o echipă total neobişnuită să joace cu o cupă europeană pe masă nu se predă chiar aşa de uşor. Nu se ştie dacă mai apucă altă ocazie.

7 mai 1986. Seară târziu, ne strângem acasă, eu, familia, iată că au venit şi câţiva vecini, cărora tocmai li se stricase televizorul. Şi două ore privim fiecare fază a meciului cu pumnii strânşi, cu unghiile intrându-ne în carne. Pe teren, la Sevilla, steliştii rezistă eroic, luptând atât contra publicului ostil cât si contra mult galonatei echipe barceloneze – pasează, driblează, blochează. Acasa, noi, tele-spectatorii, nu avem nici curajul să mergem la toaletă, de frică să nu scăpăm ceva important, să nu cumva să primească echipa gol din cauza lipsei noastre de concentrare.

Despre meciul propriu zis nu e mare lucru de povestit. Nu a fost fotbal, ci doar o încleştare între gladiatori. O generaţie de exceptie îşi juca unica şansă de a intra în istorie. Au fost totuşi câteva momente speciale care merită mentionate – din acelea din care se construiesc legendele.

Mai întâi ne-au speriat tricourile albe în care juca Steaua, pentru prima dată. Arătau ciudat,  la fel ca rivalii de-o viaţă, Dinamo. Sa fie asta un semn bun, sau un semn rău? Căutam să ne agăţăm de orice superstiţie, să avem o scuză bună, în caz de înfrângere. Chiar şi jocul Stelei, odată început, parea dinamovist. Apărare organizată, pe trei rânduri, bătaie pe fiecare minge. Timpul se scurgea, Barcelonei nu îi ieşea jocul, dar nici ai noştri parcă nu jucau mare lucru.

Al doilea moment-cheie al jocului a fost schimbarea lui Lucian Bălan, băiatul cu plămânii de fier, în minutul 72. Steaua avea nevoie de o rupere de ritm, Barcelona începuse să ne sufoce în careul propriu, minutele treceau din ce în ce mai greu. Când am văzut că pe margine se încălzea Iordănescu, antrenorul secund de atunci, retras oficial din activitatea de jucator de mai bine de 2 ani, m-am întrebat dacă nu cumva toată chestia asta cu Steaua în finala CCC nu e decât un vis care mi se întâmpla numai mie. Dar, iată, intrat în teren, Iordănescu a început să dribleze ca în curtea şcolii, i-a înşirat pe catalani ca pe margele, le-a încurcat picioarele, iar jocul s-a schilibrat, şi parcă din acel moment am început să credem că chiar se poate.

Al treilea moment magic a fost şutul de la 11 metri al lui Lăcătuş. Boloni şi Majearu rataseră deja, dar Ducadam ţinuse, miraculos, scorul la 0-0. Aveam încredere în Ducadam, apărase des lovituri de la 11 m în campionat, chiar şi cu 2 ani în urmă cu AS Roma în Cupa Cupelor, dar nu puteam sa îi pretindem numai lui să câstige de unul singur. Când Lăcătuş a tras, tare, spre bara de sus, noi toţi cei de acasă am închis ochii, de frică. Cred că şi Lăcătuş a făcut la fel. Dar a marcat şi a rupt echilibrul.

La ultimul şut, al lui Marcos, am fost 1000 la sută siguri că o să tragă în stânga lui Ducadam, dupa ce ceilalţi trei trăseseră in dreapta si rataseră. Si de data asta, lunganul ăla a intuit colţul. 4 din 4 aparate. Record absolut. Steaua tocmai devenise campioana Europei.

A urmat nebunia de pe străzile Bucureştiului, noaptea albă. Greu de realizat ce trăisem. Legenda se născuse sub ochii nostri. Afară, în noapte, în mijlocul mulţimii, m-am intersectat pentru o clipa cu amicul care cu doi ani în urmă, în pantaloni scurţi, făcuse profeţia aceea despre Steaua. Era transfigurat, faţa îi era fluorescentă de bucurie. E tare frumos să ai 16 ani şi să ţi se împlinească un vis…

A doua zi, fie la munca, fie la scoli, nimeni nu vorbea decât despre fotbal. Până şi Nea Nicu, dictatorul, a lăsat-o mai moale în acea zi, desi era 8 mai, ziua partidului. Până şi el avea uneori niţică diplomaţie, ştia când e cazul să tacă.

7 mai 2016. Au trecut 30 de ani de atunci… Foşti eroii sunt acum bărbaţi aproape de pensie. Numai Lucian Bălan, omul schimbat de Iordănescu în minutul 72 al finalei, nu a mai avut răbdare să sărbătorească aniversarea de la Sevilla. Sătul probabil să trăiască din amintiri, a părăsit terenul vieţii, la cerere, pierzându-şi probabil speranţa că sportul românesc va putea să nască alte legende prea curând. Coincidenţă stranie, iată că HCM Bucureşti câştigă, tot pe 7 mai, la prima participare, finala CCE la handbal, în faţă unei echipe maghiare, la Budapesta, şi tot la aruncări de departajare. De ce te-ai grăbit, Lucică?