Minutul 89

0
359

Pe măsură ce înaintezi în vârstă și mai ales cu prilejul nesuferit al schimbării prefixelor se petrece un fenomen despre care prea puțină lume vorbește cu glas tare– sentimentul ciudat că timpul se comprimă, că te apropii de minutul 90 al existenței tale, când scorul îți este defavorabil și adversarul (timpul) face un pressing sufocant. Oare mai ai vreo șansă de egalare? Ți se va oferi oare ocazia unui contra-atac nesperat prin care poți marca un gol istoric în poarta vieții?

Te trezești diminețile cu un gol în stomac și o strângere de inimă… Începi să te uiți tot mai des la ceas și în calendar și simți parcă tot mai acut că în majoritatea situațiilor trecute ți-ai pierdut vremea, te-ai ocupat cu lucruri ne-esentiale, ai fugit după bani și prestigiu profesional, după iluzia puterii și iluzia stimei și recunostiinței din partea contemporanilor. Îți mai rămâne să crezi încă o păcăleală, și anume speranța laudelor posterității, și te gândești că poate vreun act caritabil, vreo carte, vreo opera de artă lăsată urmașilor iți va scrie numele pe tabela de marcaj. Pricepi în sfârșit nesuferitul dicton latin, „ars longa, vita brevis”. Ești tot mai agitat (vrei să recuperezi timpul pierdut pe Facebook sau cu alte activități triviale), alergi încoace și încolo, devii mai dificil și de neînțeles pentru cei mai tineri, care te percep drept pedant și ursuz (dacă nu chiar absurd pe alocuri).

Dacă îți iei o secundă însă te gândeșți, îți dai seama că situația nu s-a schimbat esențialmente cu nimic, viața este la fel de imprevizibilă acum ca și acum 20 de ani, doar că atunci erai mai inconștient și te credeai nemuritor, în timp ce acum ești tot mai influențat de credința în statistica oficială nefavorabilă. În fond, ai la îndemână multe exemple de copii, tineri sau colegi care nu au apucat nici vârsta ta, și de asemenea ai exemple de oameni care au dus-o până peste sută; de alții care și-au început studiile la 56 sau afacerile la 65. Dacă reușești să privești lucrurile așa, atunci este încă loc de a face unele treburi esențiale, fără grabă, având posibilitatea de a împărtăși experiența ta altora (celor ce doresc să audă) sau măcar să oferi puțină consolare unora care se simt la fel de disperați, dar nu au dezvoltat încă nici un mecanism de mângâire sau de înțelegere.

Sigur, cu cât te apropii de cifre ridicate, gândul veșniciei îți dă ghes, este vârsta când mulți îmbrățișează o perspectiva religioasă asupra lumii, încep să încerce cu degetul marea vieții spirituale, să dea atenție miturilor esențiale ale omenirii, să bage în seama acele cărți “ciudate” despre viață după moarte, pe care le aruncau cât colo atunci când erau tineri, încep să zăbovească mai mult de vorbă cu vreun martor al lui Iehova care are de promis nițică viață după moarte. Până ieri, parcă ne interesa numai viața înainte de moarte, acum începem să fim ceva mai grijulii și cu celalaltă perspectivă, mai ales că ultima pare că va dura ceva mai mult….(aproximativ o veșnicie și ceva). Acceptăm sfios un cadou de care altădată ne-am fi rușinat….cartea aceea neagră cu o cruce mare pe copertă.

Ne așezăm un pic în tihnă pe o bancă, lângă un parc cu mulți copii zgomotoși și gândul ne zboară pe ulița copilăriei, când eram deopotrivă Zmei și Feți Frumoși. Ce visam atunci să fim când vom fi mari? Cât am reușit din ce ne-am propus? Este oare încă timp acum, când avem mai mult păr pe reverul hainei decât pe creștet, să împlinim măcar o părticică din acele vise? Privim în jur și ne uităm cum copiii și cațeii de alături trăiesc clipa cu deplină si inconstientă fericire, absorbiți de o cutie de nisip, de o minge sau de un pantof stricat, și am da probabil jumătate din împărăție că să retrăim simplitatea lor. Dar timpul, acest adversar necruțător, ne face semn că minutul 90 se apropie, cu secunde tot mai grabite, iar de pe margine cineva indică un număr enervat de mic de minute de prelungiri. Neliniștea crește….Deodată, iată! – adversarul face o greșeală, și iată! putem recupera mingea. Avem șansa unui contra-atac decisiv, poate ultimul… Alergăm spre poartă, gâfâind, cu energia tinereții și disperarea vârstei, poate reușim măcar acum. Hai, măcar acum….

Așteptați rezultatul final? Ce importanță are? În fond, oricum s-ar incheia, jocul vieții are farmecul lui și e mare lucru că am rezistat atâta vreme! Ar fi fost mai frumos să ne fi concentrat mai puțin pe scor, și mai mult pe bucuria jocului, dar ar fi păcat să ne pierdem ultimele minute cu regrete.

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentTransparență și balcanism
Articolul următorUn minut pe zi
Blogovici
Initiatorul proiectului este vechi colaborator al revistei Pagini Românești din Montreal, fost candidat în alegerile federale canadiene, individ cu o formație stiintifică, antreprenor și mai ales, un om visător, cu idei preconcepute și multe defecte. Da, ați ghicit. Eu eram.

LĂSAȚI UN MESAJ

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.