Mirări de decembrie

0
1790

Ce mă uimește cel mai mult, astăzi, 21 decembrie, este că după 30 de ani de la acele zile când puteam să ne pierdem viețile sau să rămânem mutilați pentru „simplul” fapt că protestam contra unui regim criminal, încă ne amintim de acele zile ca și cum ar fi fost ieri.

Memoria se hrănește din intesitatea emoțiilor: mai întâi din frica intensă de a nu deveni parte a unei statistici criminale, existând riscul de a strivit ca niște vierme de tancuri sau arestat și bătut fără nici un pic de remușcare; apoi din bucuria eliberării de frică, când constați cu surprindere că poți striga din toți plămânii „Jos Ceaușescu” sau „Jos Comunismul”, având senzația că strigătul tău se aude până la cer; apoi din euforia victoriei, când vezi elicopterul decolând în goana, cu lașitate, de pe acoperișul palatului republicii, sau auzi la TV cuvintele magice „Fraților, dictatorul a fugit! „; apoi din teroarea neașteptată cauzată de nebunia și haosul primelor zile după căderea lui Ceașescu, de morții de după, de pierderea inutilă și neașteptată a unor prieteni și treptat, în saptamânile care au urmat, de frustrarea de a vedea vechii comuniști instalându-se comod la putere, cu binecuvântarea majorității populare.

Când le vorbesc despre perioada comunistă unor prieteni din Cehia, Polonia sau Ungaria, constat că pentru ei tot ce a fost atunci li se pare foarte îndepărtat în timp, e un capitol demult închis, ei se concentrează pe proiecte de viitor. Pentru noi, cei ce am trait acele vremuri, totul e viu, cuvântarile lui Ceaușescu parcă ne sună și acum în urechi.

Și ei, colegii noștri de suferință din celelalta țări au avut de suferit de-a lungul celor 45 de ani de dictatură – și lipsuri materiale, și propagandă, și represiuni, însă numai la noi buboiul cu puroi s-a spart intens, în ultima clipă, cu violență extremă, cu arestări, cu sute de morți, cu minciuni și manipulari; numai la noi Partidul Comunist a „dispărut” peste noapte, reaparând a doua zi zâmbitor și neprihănit sub forma de Front al Salvării; numai la noi securiștii au scăpat neatinși, activiștii PCR s-au transformat în revoluționari cu diplomă și s-au inflitrat în toate partidele, inclusiv în cele istorice, iar foștii securiști care controlau comerțul au devenit stâlpii capitalismului.

În plus, iată, cei ce scriu astăzi istoria comunismului sunt fiii celor ce au înfăptuit odinioară comunismul, și au grijă să separe chirurgical ce le convine de ce nu le convine, ca să se potrivească cu cerințele politicii de cadre ale noii societăți de acum. Adevărul pur nu este interesant pentru nimeni, iar poporul pare blocat emoțional în trecut, incapabil să își construiască un viitor în libertate, adică să împlinească scopul pentru care eroii de acum 30 de ani și-au dat viață.

Tot acum, la 30 de ani după evenimente, încă apar dezvăluiri despre X sau Y cum că ar fi colaborat cu securitatea, și încă apar încercările unora de a-și spală biografia, de a poză în democrați persecutați deși colaboraseră din plin cu regimul, iar această duhoare de minciună și de îndoială se răspândește peste tot în spațiul public – parcă toți vrem să părem altceva decât suntem – toți vrem să părem deștepți, ori bogați, ori eroi, or șmecheri, parcă nu dorim deloc să ne asumăm așa cum suntem.

Suntem divizați, ne urăm unii pe alții, nu ne putem ierta, criminalii se acoperă de decorații, dar ne batem cu pumnii în piept, depunem coroane de flori, dar imediat ce trece aniversarea, o luăm de la capăt cu șmecheriile, cu păcălelile, cu munca de mântuială, cu datul mare, perpetundu-ne impostura, și dizolvându-ne tot mai mult, ca națiune, încet dar sigur.

La 30 de ani dupa „caderea” sa, comunismul pare că a pierdut puterea politica, dar ne-a otravit sufletele…