Pentru vreo lună şi jumătate, am fost absent de pe Facebook. Unii amici, care mă cunoşteau şi din “RL” (Real Life) s-au îngrijorat, şi după câteva zile, au pus mâna pe telefon: S-a întâmplat ceva? Vreun divorţ? Ai vreo boală incurabilă? Ţi-a murit cineva? Se pare că acestea sunt singurele motive socialmente acceptabile pentru a comite păcatul alminteri de neiertat de a nu fi activ pe Facebook.
A trebuit să îi dezamăgesc. Mulţumesc, sunteţi drăguţi, dar sunt bine. Nu, nici contul nu mi-a fost atacat de hackeri (sau cel puţin nu mi-am eu dat seama). Am făcut-o voluntar. Planificasem asta mai demult, dar nu găsisem încă momentul potrivit. Paharul răbdării mi s-a umplut după ce am asistat la o polemică de 5 zile şi vreo 100 de postări. Nu îmi mai amintesc exact subiectul, dar trebuie să fi fost, aşa cum se întâmplă îndeobşte, ceva legat de religie (de regulă, ateism contra creştinism) sau politică (conservatori versus progresişti). Iar la aşa ceva, toată lumea se pricepe, şi automat, toată lumea se bagă! Exist, deci mă pricep.
Precum bine îi şade oricărei dezbateri din spaţiul virtual, s-a lăsat cu insulte, înjurături, blocări ale unora şi altora. Ce diferenţă faţă de schimburile cavalereşti de altădată dintre scepticul Cioran şi misticul Ţuţea! A treia şi a patra zi, încă primeam notificări: cine a mai dat like sau share, ce invective s-au mai folosit, cine s-a mai alăturat sau cine a abandonat “dialogul”. Ca un bulgare de zăpadă, “dezbaterea” începuse paşnic, ba chiar politicos, dar pe măsură ce se intensificau contradicţiile, puterea argumentului lăsa loc înjurăturilor, tot mai colorate. Invariabil, “ceilalţi” erau proşti, ignoranţi, inculţi, iar “ai noştri” exact pe dos. Eu, în vârful patului, acasă, cu plapuma trasă peste cap, în loc să lucrez la un proiect mult mai serios, intram din 5 în 5 minute pe cont, compulsiv, urmăream ultimele replici, uneori mă băgăm, mai încasam, mai dădeam şi eu. Era mai palpitant ca o finală de Champions League! La un moment dat, am realizat insanitatea situaţiei. În aceste “dezbateri” nu există de fapt câştigători. Nici o idee nu triumfă cu adevărat. Nimeni nu este validat ca specialist în vreun domeniu prin astfel de dizertaţii in spaţiul virtual. Cel care resimte cel mai puternic imboldul lăuntric de a avea mereu dreptate, rămâne de obicei ultimul pe metereze, până ce nimeni nu îi mai dă vreo replică. Ceilalţi, mai puţin căpoşi, obosesc şi renunţă. Ar mai avea ei ceva argumente, dar nu îţi face nici o plăcere să tragi în gol, să îţi consumi muniţia intelectuală pentru rezultate nule…Odată instalată, pacea pe Facebook nu durează prea mult (mai degrabă vorbim de un armistiţiu): este suficientă o nouă postare a unuia dintre vechii rivali şi atunci reizbucneşte conflagraţia.
Aşa numitele dezbateri de pe Facebook sunt lovite din start de futilitate. Logica argumentării în lumea virtuală este mereu binară. Noi versus voi. Oricare ar fi tema abordată, adevărul este ori alb, ori negru, terţul fiind exclus. Nu există nici una din presupusele 50 nuanţe de gri. Gladiatorii nu intră în arena “ideilor” mânaţi de setea de adevăr, ci doar în căutare de glorie. Nimeni nu are vreo mâncărime existenţială pe care vrea să şi-o scarpine. Toţi posedă adevărul lor personal, solidificat eventual printr-o căutare de 5 secunde pe Google, acest modern Oracol din Delphi, mereu gata să-ţi ofere exact răspunsurile pe care le cauţi. Nu, Facebook nu este nici pe departe poiana lui Iocan. Acolo propria ignoranţă era conştient asumată de combatanţi, o oarecare sete de înţelegere fiind premiza viitoarei iluminării. Nu este cazul cu glorioşii ostaşi ai războaielor virtuale de astăzi.
Cel mai neplăcut efect secundar al adicţiei Facebook era că nu mai funcţionam optimal în “RL”. Casa îmi rămânea nemăturată, lista de cumpărături nefăcute se lungea de la zi la zi, treburile importante se amânau mereu pentru un mâine care nu mai venea. Aşa că, într-o zi, am decis să elimin buboiul în manieră “cold turkey”, adică dintr-odată. Am suspendat pur şi simplu contul, obosit de atâta “dialog”.
În perioada de abstinenţă auto-impusă, am avut norocul să mă întâlnesc, accidental, în carne şi oase, cu unii din aceşti bravi combatanţi, pe care nu îi văzusem niciodată în realitate! Puşi faţă în faţă, lupii polemişti devin mieluşei, iar siguranţa afişată în mijlocul haitei virtuale se năruie ca un castel de nisip. În “RL” nu mai au curajul să te contrazică aşa de vehement, căci unchiul “Google” nu mai este cu ei să îi salveze. Devin chiar interlocutori agreabili, dispuşi să asculte potolit şi să se exprime civilizat, şi asta numai atunci când le vine rândul! Cine ar fi crezut? Zvonul pe care îl auzisem era deci adevărat: Există viaţă (socială) dincolo de Facebook!
Abstinenţa însă nu putea rezolva problema de fond: nu poţi să comiţi sacrificiul suprem, renunţând la cyber-life numai din cauza unor nevinovate certuri de mahala! În definitiv, omul este un “zoon politikon”, nu poate sta departe de treburile cetăţii, fie ea şi virtuală! Dacă certurile nu-ţi tihnesc, şi tânjesti după o viaţă virtuală senină, ai mereu opţiunea de a evita subiectele care te bagă în bucluc, adică politica şi religia, şi de a reveni la teme universal acceptate, scutite de controverse.
Aşa că am schimbat abordarea: am reactivat contul, şi am început să public poze şi filme cu pisicuţe şi căţeluşi, cu copilaşi de 2 ani care mănâncă din farfurie fără mânuţe, am postat poze lacrimogene cu infirmi care şi-au biruit limitările, cu bătrâni părăsiţi, plus bancuri şi caricaturi. Atunci când mâncărimea politicii era totuşi prea intensă, mi-am redirecţionat energia spre tema universal acceptată în Romania, lupta contra corupţiei, iar anxietatea religioasă am convertit-o în versiunea ei neutră, siropoasă şi neangajantă numită “spiritualitate”. Am postat citate ale tot mai numeroşilor guru moderni, câteodată am mai băgat în seama şi pe cei dinainte de Guttenberg, dar m-am oprit la Buddha sau Lao Tze. Am evitat cu grijă autori controversaţi precum Iisus, Moise, Pavel, Mohamed, Martin Luther sau Sf. Augustin, doar nu eram nebun să intru iar sub tirul nemilos al lunetiştilor progresişti! În felul acesta, postând paşnic şi neutru, am acumulat zeci de like-uri şi share-uri, mi-am făcut alte zeci de cyber-friends, aşa cum nu reuşisem pe vremea când mă băteam pentru adevărul personal! Cu fiecare postare, popularitatea mea atingea cote ridicate, dar ce-i drept, numai pentru două minute.
Am simţit totuşi că tot ce faceam era prea neutru, nu era suficient pentru a birui nevoia firească de a da valoare propriei vieţi, aşa că am trecut la artileria grea: să postez fotografii “real time” ale omletei de la micul dejun, ale cafelei cu frişcă savurată în pat, a fripturii în sânge servită la restaurantul din colţ, a statuii din faţa muzeului vizitat astă vară, plus selfi-ul zâmbitor făcut la plajă, cu părul în bătaia vântului. Totul pentru a demonstra lumii întregi ce viaţă reuşită posedam! Rămâneam însă cu un gust amar: ce-i drept, primeam multe “like”-uri şi comentarii admirative, dar resimţeam acut lipsa replicilor angajante, înjurăturile zemoase care însoţeau vechile polemici (Ce controversă poate stârni poza unei fripturi?). În final, am abandonat orice reţinere şi am redevenit un virtuos luptător al lumii virtuale.
Aşa că primul lucru pe care îl fac dimineaţă, înainte de spălatul pe faţă sau de micul dejun, iau laptopul în braţe şi intru pe Facebook să văd ce s-a mai întâmplat peste noapte şi pe cine trebuie să mai contrazic. Cine spunea că omul modern nu are viaţă socială?
