Moștenirea

0
63

Cu mulți ani în urmă, bunicul mi-a spus o poveste:

„Era prin vara lui ‘44, și eram soldat în armata română. La vremea aceea, luptam de partea nemților împotriva rușilor. Nu știam că în câteva zile situația avea să se răstoarne complet. În ultimele zile, situația fusese relativ calmă pe front, așa că eu și doi flăcăi de la mine din sat am primit permisie pentru câteva zile, să mergem să ne vedem nevestele și copii și să ne îngrijim de gospodărie.

Ne apropiasem de satul nostru, când am zărit un soldat îmbrăcat în uniformă sovietică, care mergea greoi. Am pus pușca la ochi, dar tipul mă vede și începe să se tânguie și să-mi ceară îndurare. Eu nu pricepeam rusește, nici el românește, dar am lăsat pușca jos, și unul din băieți s-a apropiat să îl controleze de arme, apoi l-am dus la noi acasă. Fusese împușcat în picior. Nevasta-mea i-a oblojit rana, i-am făcut rost de niște haine țărănești și l-am lăsat să plece la ai lui.

Exact în acele zile, când eram noi acasă, România a încheiat un armistițiu cu URSS, și urma să intre în război contra Germaniei. Am primit ordin să ne întoarcem la cazarmă, dar curierul care ne-a adus vestea ne-a transmis, pe șoptite, că în armata română e haos mare zilele astea și dacă preferam să rămânem la familiile noastre, locotenentul nostru poate să aranjeze să ne declare dispăruți. 

Eram plecați la război de mai bine de doi ani, așa că tentația de a rămâne cu ai noștri era foarte mare. Toată noaptea aceea ne-am frământat ce e mai bine să facem.

A doua zi în zori, ne-am îmbrățișat copii și nevestele și, cu inima grea, ne-am întors pe front. Gândul de a ne abandona camarazii de arme, cu care luptasem cot la cot atâta vreme, era mai greu de suportat decât despărțirea de familie, deși ne așteptau probabil zile de foamete, frig, de lupte grele sau poate chiar moartea.

Pe drumul înapoi spre cazarmă, am găsit un cățeluș fără stăpân pe care am hotărât să îl luăm cu noi. Mă gândeam să îl aduc acasă după război, să se joace copii cu el. Camarazii l-au adoptat rapid, a devenit mascota plutonului. Îl hrăneam cu ce ne rămânea din puțina noastră rație. Se atașase de mine și era mereu îngrijorat când lipseam de lângă el. Ne-a însoțit în Translivania, până la Carei, apoi în Ungaria și în Munții Tatra, în luptele contra nemților, foștilor noștri aliați.

Într-o noapte rece, pe când ne odihneam în tranșee, nemții au lansat un bombardament – surpriză. În noaptea aia au murit cei doi flăcăi din satul meu. Eu am avut noroc, schijele m-au ocolit. Dar cățelul a fost atins și el. Sângerând, s-a târât cum a putut pâna la mine, mi-a lins mâna, și mi-a aruncat o ultima privire umedă, ca și cum ar fi vrut să îmi mulțumească că l-am luat mereu cu mine. Apoi s-a stins și el, acolo, în munții Cehoslovaciei. L-am îngropat laolaltă cu cei doi camarazi din sat și le-am pus o cruce pe mormânt.

Câteva zile după aceea, mi s-a dat drumul să vin acasă. În sat era jale mare, nu era familie care să nu își fi pierdut macar un frate, un tată, un fiu.

În țară au sosit trupe rusești, și într-o zi a trecut prin satul nostru un pluton comandat tocmai de rusul pe care îl iertasem eu. Au făcut prăpăd, au jefuit gospodăriile, s-au legat de femeile noastre. Ăla m-a recunoscut când a trecut pe la noi prin ogradă, dar s-a făcut că nu mă cunoaște. Ne-a luat numai câteva găini și niște grâu din hambar, apoi ne-au lăsat în pace.

Dar apoi a început nebunia. Comuniștii s-au instalat la putere, și ne-au promis că ne dau pământ la toți cei ce luptasem pentru victoria Uniunii Sovietice. Regele a fost forțat să abdice. Nu dupa mult timp. guvernul ne-au luat înapoi pământurile pe care ni-l dăduseră după război.

De la București soseau zvonuri alarmante: mii de oameni erau arestați – fruntași politici, profesori universitari, ofițeri de armată, negustori, dar și țărani și muncitori care se opuneau noului regim. 

Eu îmi ziceam că nu are cum să dureze situația asta, că era doar o faza trecătoare după război. Mulți români erau convinși că americanii urmau să intervină, că rușii vor fi dați afară din țară, și ordinea normală a lucrurilor se va restabili. Americanii salvaseră Europa de două ori până atunci, nu se putea să nu o salveze și a treia oară. Cu gândul asta ne încurajam unii pe alții, când vedeam și auzeam toate nenorocirile care se întâmplau.

Dar americanii nu au venit nici până astăzi, după cum vezi. Cine știe, poate că totuși, într-o zi….” 

Bunicul privi spre cerul înstelat, de parcă se uita să vadă vreun avion american, își aprinse o pipă făcută din cocean de porumb și mă trimise la culcare. Iar eu, un copil de vreo 10 ani, am adormit cu lacrimi în ochi gândindu-mă la cățelul – soldat căzut la datorie în munții Tatra.

Bunicul nu a mai apucat să vadă americanii venind să ne salveze. A murit în 1980, în anul în care Ronald Reagan devenea președintele Statelor Unite. 

În cei opt ani de mandat, președintele Reagan și-a concentrat eforturile pentru a învinge „imperiul răului”, și a reușit ceea ce nici un alt șef de stat american nu izbutise până atunci – să îngenuncheze militar și economic colosul sovietic, să îl forțeze pe Gorbaciov să deschidă sistemul anchilozat, și să ofere astfel o șansă la libertate popoarelor Europei de Est. În 1987, în fața porții Brandenburg din Berlin, într-unul din cele mai importante discursuri din istorie, președintele american a somat conducerea sovietică să treacă de la reforme cosmetice la schimabari dramatice: 

General Secretary Gorbachev, if you seek peace, if you seek prosperity for the Soviet Union and Eastern Europe, if you seek liberalization: Come here to this gate! Mr. Gorbachev, open this gate! Mr. Gorbachev, tear down this wall! 

In ciuda fermității acțiunilor sale, președintele Reagan nu a apucat să-și vadă misiunea încheiată pe timpul propriilor mandate. Căderea comunismului și desființarea Uniunii Sovietice s-au produs abia în timpul succesorul sau, republicanul George Bush, cel care i-a desăvârșit opera. Astfel, Ronald Reagan s-a dovedit a fi un vizionar nu numai prin ceea ce a realizat în timpul mandatului, dar și prin asigurarea continuității politice.

Comunismul s-a prăbușit în 1989, la un an după retragerea lui Reagan și la 9 ani după moartea bunicului. Rând pe rând, țările blocului comunist au înlăturat regimurile pro-sovietice, iar în decembrie 1991, URSS, imperiul răului, a încetat să mai existe. După 45 de ani de așteptare, americanii veniseră iar să elibereze lumea veche.

O făcuseră și înainte, în cele două războaie mondiale. O făcuseră și prin planul Marshall, când au salvat Europa de foamete. Iar acum, fusese nevoie de politica lui Reagan, de „peace through strenght” și de un succesor la fel de hotărât pentru că victoria asupra comunismului să fie deplină.

Astăzi, în 2018, lumea veche se află sub o nouă amenințare. Negându-și rădăcinile iudeo-creștine și greco-romane, sufocată de utopia corectitudinii politice, de relativismul moral care produce generații fără orizont, dirijată catastrofic de către elite nealese, cocoșată de o invazie migratoare tot mai greu de controlat, aflată sub asaltul islamului politic, amenințată econimic de China și energetic și militar de Rusia, civilizația occidentală este din nou în pericol să se prăbușească.

Și acum, ca și atunci, speranța se numește tot America.

Candidatul Donald Trump a câștigat alegerile sub sloganul „Make America Great Again” și până acum, promisiunile sale realizate par a se alinia în acest sens. Folosind tactici inspirate mai degrabă din Sun Tzu și Godfather decât din manuale universitare, excentricul președinte reașează piesele pe tabla de șah după placul lui. America își recapătă vigoarea economică, puterea militară, prestigiul internațional. Ofensiva economică a Chinei pare a fi luat o pauză, Coreea de Nord pare dispusă să renunțe la arme nucleare, Iranul este pus la respect, ISIS și-a pierdut aproape complet teritoriul. Dar America nu poate redeveni cu adevărat „Great again” dacă rămâne concentrată numai pe împlinirea propriilor interese, și nu își asumă rolul de salvator al civilizației occidentale. De-a lungul actualului mandat sau în următorul, președintele Trump are datoria morală de a se ridică la înălțimea exigentelor timpurilor pe care le trăim. Ce-i drept, în discursul de la Varșovia din 2017, președintele american a punctat:

The fundamental question of our time is whether the West has the will to survive.  Do we have the confidence in our values to defend them at any cost?  Do we have enough respect for our citizens to protect our borders?  Do we have the desire and the courage to preserve our civilization in the face of those who would subvert and destroy it?”

Un discurs pe care mulți l-au comparat ca importanță cu discursul de la Berlin al președintelui Reagan de acum 30 de ani. Milioanele de europeni, în special cei din Est, speră că vorbele sale să se concretizeze prinfapte și nu trebuie să mai aștepte alți 45 de ani. Fie prin twitt-uri furioase, fie prin diplomație soft, ne așteptăm că președintele să își ducă la îndeplinire misiunea de a reface atât America cât și civilizația europeană “great again”, să le reașeze pe temeliile libertățîi, securități, prosperității și moralei, și, precum Ronald Reagan odinioară, să garanteze că și succesorii săi pot continua politicile sale.

Este ironic cum sistemele democratice care limitează durata mandatelor liderilor săi și permit tuturor curentelor politice să se exprime conțin în ele însele germenii potențialei auto-distrugeri. Un președinte american are la dispoziție maximum opt ani. Dictaturile și ideologiile dăunătoare nu au această problemă. Fără o inteligentă planificare pe termen lung, fără a te îngriji de moștenirea politică lăsată după tine, toate eforturile depuse într-un mandat pot fi ușor anihilate ulterior.

Mă duc mâine să depun o floare la mormântul bunicului. Ce să îi transmit din partea dvs, domnule președinte?

 

 

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentListele de candidați
Articolul următorSetea de normalitate
Blogovici
Initiatorul proiectului este vechi colaborator al revistei Pagini Românești din Montreal, fost candidat în alegerile federale canadiene, individ cu o formație stiintifică, antreprenor și mai ales, un om visător, cu idei preconcepute și multe defecte. Da, ați ghicit. Eu eram.

LĂSAȚI UN MESAJ

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.