Motivaţia lecturii

0
561

O dispută mai veche dintre două personalităţi din cultura română (nu spun cine, persoane importante!), în care prima afirma despre cealaltă că “mai mult citează decât citeşte” – m-a făcut să îmi ridic problema următoare: de ce citeşte lumea (civilizată) de astăzi? Care este resortul magic ce ne trimite la librărie (sau pe Amazon), să scoatem banul din buzunar (sau cartea de credit), să punem mâna pe carte (sau pe kindle) şi să citim (sau, după caz, să ne informăm)? “Ce-i mâna pe ei în lupta, ce-au voit acel Apus?”. Ia să mă uit un pic în jurul meu…

Înainte de a intra în subiectul propriu-zis, fac o paranteză: lipsa de lectură nu este pe lista păcatelor de neiertat! Puteţi răsufla uşuraţi, voi, ce care, de plictiseală, la orele de istorie sau literatură din şcoală aţi jucat X şi zero cu colegul de bancă, sau cei care aţi citit numai cele câteva zeci de kilograme de cărţi de lecturi obligatorii şi erati speriaţi că nu o să ajungeţi niciodată la nivelul lui Umberto Eco sau Horia Patapievici. (Ce, nu ştiaţi că unitatea de măsură a culturii este kilogramul?) Voi, non-cititorii, sunteţi într-o companie selecta, doar că nu o ştiţi: mulţi dintre maeştrii şi înţelepţii vremurilor străvechi, de dinainte de invenţia papirusului, a tiparului sau a internetului, cei din care astăzi cităm, cei care dau numele lor străzilor şi pieţelor publice, nu au citit nici ei prea mult la viaţa lor! Înţelepciunea nu se obţine, obligatoriu, pe calea lecturii, poate fi foarte bine atinsă prin observaţie şi meditaţie asupra naturii, plantelelor, animalelor, omului, războaielor etc. Aşa se face că Socrates sau Platon, Isus sau Lao Tze au fentat istoria şi au intrat în panteonul cultural fără să îngurgiteze tone de cărţi în prealabil şi fără să aibă caietul liniat la 2 cm! Idei bune, uneori salvatoare, ne pot veni dând cu aspiratorul, plimbându-ne cu barca sau caţelul, privind în gol sau chiar dormind.

Totuşi….să nu credeţi că aţi scăpat aşa uşor! Dacă anticii aveau scuze solide, pe vremea lor fiind mai dificil să care cu dânşii în căruţă în drumul spre servici tăbliţe de lut sau suluri de papirus, noi, modernii, nu mai avem nici o scuză să nu citim, mai ales acum, în epoca exploziei informaţionale. Acum putem învaţa lejer într-o viaţă cât alţii în zece vieţi de acum 30 de ani sau în 100 de vieţi de acum 100 de ani. Daca nu v-aţi prins încă, avantajul lecturii este de a ne pune în contact cu minţi şi suflete care au examinat multe din problemele care ne preocupă astăzi şi au găsit deja soluţii, aşa că nu suntem condamnaţi să repetăm toate experienţele prin care au trecut ei. Aşa că, dacă vreţi să nu redescoperiţi roata de fiecare dată, puneţi mâna pe carte! Dar oare toată lumea citeşte din aceleaşi motive? Ia să vedem…

Cel ce sare în ochi in primul rând, este omul fără dileme, cel care ştie deja care este de fapt adevărul, înainte de a fi citit un rând. Adevăr la care a ajuns nu prin meditaţie, ci prin supărare. Cineva, vreodată, l-a jenat, l-a pus într-o postură neplăcută, l-a dat la o parte, şi de atunci trăieşte luptându-se cu acel duşman imaginar. “Cultura” a început să şi-o formeze urând o situaţie sau o persoană, şi a preluat tot sistemul de valori al inamicului, dar cu semnul minus. S-a blindat de texte şi citate prin care să îi demonstreze ăluilalt că greşeşte. A devenit pe nesimţite apostolul unei non-idei. Citeşte numai ce îi confirmă crezul său, orice altceva nu merită efortul. Dar măcar, spre deosebire de următorul personaj, el măcar este consecvent şi e gata să moară cu non-ideea sa în braţe.

Următorul cititor de profesie este polemizatorul. Acesta nu are nici un set de valori proprii, dar găseşte mereu cu mult talent unghiul potrivit din care să te atace. Orice afirmi, el are deja negaţia potrivită. Dacă te aude astăzi că explici fizic de ce este cerul albastru, el îţi trânteşte un citat dintr-o poezie, să îţi arate cum ştiinţa ta ucide corola de minuni a lumii. Fii liniştit, mâine acelaşi individ va acuza poeţii de ignoranţă şi le va explica cum stau lucrurile “cu adevărat” în ştiinţă. Niciodată nu îi poţi face pe plac, iar dacă, obosit să îţi tot risipeşti energia în dezbateri futile, îi vei da la un moment dat dreptate, doar să scapi de el, va găsi un nou motiv de atac. Pentru el, viaţa există pentru a se certa. “Disputatio, ergo sum”. El citeşte pentru a putea continua jihadul ideologic cu toată lumea. Pentru acest mujahedin, lectura este o centură cu explozibil.

Apoi avem fariseul modern – membru al snobilimii de lux, omul care citeşte pentru a-şi arăta superioritatea şi a purta conversaţii de salon în lumea bună. La fel ca modelul său biblic, care se ruga la colţul străzi că să fie văzut de oameni, fariseul de azi este cel ce citează la foc automat din sfinţi şi păcătoşi laolaltă, din politicieni şi filozofi, cu şi fără context. Este narcisistul perfect, cel căruia însuşi Dumnezeu îi e dator (cu dobânda ridicată), omul a cărui rugăciune este un ordin de admiraţie adresat divinităţii. “Uită-te la mine cât de bun sunt!”. El, fariseul, participă la viaţa culturală a cetăţii ca să se arate lumii în toată splendoarea. E omul care reinventează epifania – nu zeii I se arată lui, ci el se descoperă zeilor. Lectura pentru fariseu este doar un bun prilej de trânti o labă peste bot proştilor. Ca de pildă, vameşului de alături.

Obiect al dispreţului public, vameşul păcătos din pildă reprezintă cititorul cu nelinişti şi frământări, omul care caută eliberarea, care nu doar că nu a atins nirvana, ba chiar se îndoieşte de existenţa ei. El citeşte în căutare de răspunsuri, bâjbâie după o licărire de înţelegere în întunericul dens. A zărit undeva o frântură de adevăr, dar ar vrea un pic de certitudine. Pentru el, universul are multe taine. Citeşte, sperând să găsească, într-o carte veche, vreun suflet care a trecut prin aceleaşi frământări, dar a găsit o cheie. Vameşul citeşte mai puţin, pentru că spre deosebire de ceilalţi, care deţin deja adevărul, el se opreşte des, observă, se întreabă, pipăie, se îndoieşte. Continuă să vină, în ciuda deznădejdii, la templul lecturii, unde plânge pentru iluminare, fără a îndrăzni să-şi ridice capul. Speră, în ciuda oricărei deznădejdi, că totuşi nirvana există şi va găsi intr-o zi şi calea într-acolo.

În fine, specia cea mai rară, sunt acei binecuvântați care citesc pentru bucuria pură a sufletului. Cei care prin cultură își ridică nivelul de dopamină și endorfină, regularizându-și serotonina și nivelul de glucoză în sânge. Care sunt deja intrați în nirvana și nu mai vor să iasă de acolo. Ei nu caută nimic anume, pentru că au deja totul – tocmai pentru că nu pretind nimic, dar se bucură de orice. Sunt cei care în contact cu ideile nobile vibrează la energii înalte, permițându-și să își lase mintea și sufletul să rezoneze cu alte minți și suflete – din alte locuri, din alte veacuri, sau din alte spații culturale.

Desigur, clasificarea de mai sus nu are pretenția de a fi fără rest, nici clasele respective total disjuncte. Oricine poate trece, în diferite momente ale vieții, prin fazele descrise mai sus. Lectura reprezintă doar o cale, niciodată destinația finală. O cale plină de piedici, în care orgoliul poate să se pună de-a curmezișul inspirației și poate face din lărgimea și inăltimea bibliotecii de acasă un idol de lemn, împiedicând sufletul să zburde liber spre căutarea de sens. Cartea este doar degetul care indică spre luna strălucitoare și misterioasă de pe cer. Odată zărite umbrele de pe lună, este preferabil să uităm de deget.

Motivația lecturii spune multe despre rolul pe care fiecare din noi îl jucăm pe scena vieții. Cititul seamănă mult cu mâncatul. Nu contează atât cât înghiți, ci cum asimilezi. Așa cum mâncarea se poate depune sub formă de țesut adipos, tot așa și cărțile citite se pot “depune” sub formă de citate sau fișe de lectură, fără a produce metamorfoza sperată. Singurul lucru care contează cu adevărat este cât te-ai transformat în urma lecturii, si mai ales, în ce te-ai transformat.