A fost o dată o familie fericită și prosperă de rândunele. Nu mai știm numele rândunoiului-tată, istoria a reținut numai numele rândunicii-mamă: Angela (în limba rândunească se pronunță Anghela). Cum le mergea lor foarte bine, recolta de viermișori fusese foarte abundentă în acel an, s-au decis să-și întemeieze un cuibușor și să facă puișori, ca să aibă cine să le moștenească averea și să aibă grijă de ei când vor fi bătrâni.
Zis și făcut. (Aici sărim peste acele amănunte care nu trebuie povestite copiilor mai mici de 6 ani). În scurt timp, în cuibușorul lor au apărut trei ouă micuțe, pe care cei doi părinți le îngrijeau cu mare drag. Dânșii plecau și aduceau crengi și frunze pentru a pregăti apariția celor mici. Mama Angela aștepta cu nerăbdare să iasa din găoace puii frumoși și sănătoși, pe care să îi crească în spiritul muncii si grijii față de natură, și să poată continua misiunea neamului rândunesc, aceea de a construi alte cuiburi mai bune și mai drepte.
Rândunelele noastre fuseseră învățate să respecte toate păsările din lume, indiferent de culoarea penelor sau forma ciocului. Așa că, deși observasera într-un copac vecin o pasăre mai mare, pestriță, numită Cuc, care dădea târcoale prin zona lor, nu s-au speriat. Numai că, într-o zi, pe când Angela noastră era plecată după crengi, respectiva pasăre, văzând cuibul nepăzit, trecu și lăsă un ou acolo, cu gândul, probabil, să îl ia mai târziu. Oul cucului era mai mare decât celelalte trei și diferit colorat. Când Angela a revenit acasă, s-a mirat nițel de prezența obiectului străin, dar fiind educată în spiritul toleranței și multi-păsărismului, l-a acceptat cu dragoste și l-a îngrijit, ca și cum era al ei.
A venit și ziua când puișorii au spart găoacea oului și au ieșit la lumină. Trei dintre ei erau micuți, dar cel ieșit din oul mai colorat era mai voinic decât ceilalți. Cei trei puișori mici au primit numele Julie, Giovanni și Johann, iar pe puiul mai solid…mai bine nu spunem cum il chema, să nu ofensăm pe nimeni. Mare bucurie simțea mama Angela (cu gh) văzând că are acum patru puișori frumoși și sănătoși, așa că le aducea cu drag cei mai nutritivi viermișori din pădure. Cucul din pomul vecin îi atrasese atenția Angelei să se poarte frumos cu puiul special, dar oricum ea i-ar fi îngrijit pe toți cu aceeași dragoste. Puiul ieșit din oul pestriț mânca mai mult decât toți ceilalți trei la un loc, și era mofturos la mâncare, și cerea ca viermisorii oferiți lui să fie numai din aceia albi, să nu se spurce cu hrană necurată. În plus, avea pretenția ca ceilalți puișori să ciripească respectuos, să tacă atunci când el își făcea siesta, și se ofensa foarte rapid dacă vreunul din cei micuți observa că el are pene și obiceiuri diferite.
Când mama venea acasă, îi dojenea pe cei mici, și îi învăța să nu fie cucofobi. Le povestea că bietul lor frate vitreg avusese o copilărie nefericită pe când era un simplu ou, fusese abandonat de părinții lui naturali în cuibul lor, și aveau datoria rânduneasca să-l iubească așa cum este, și să-l facă să se simtă bine printre ei. Ea îi încuraja pe rânduneii cei micuți să-l considere egalul lor. Puișorii plecau capetele, ascultând cuminței de mămica lor, deși Giovanni îi ciripea discret lui Johann că nu aveau cum să fie egali cu celalalt, mai mare și mai puternic decât ei toți.
Când îi se părea cucului că cei mici nu îl respectă suficient, le mai trăgea un cioc în cap băieților, de îi lua amețeala, iar când avea el poftă, o călărea de-i mergeau fulgii pe Julie, rândunica cea mică. Giovanni nu înțelegea de ce ar trebui să sufere ei acum pentru copilăria nefericită a celuilalt, așa că i-a reproșat mamei sale că nu o protejează suficient pe sora-sa de agresiunile cucului.
Numai că Angela, anchetând situația, a dojenit-o tot pe Julie, cum că umblă cam golașă, iar ținuta ei este total nepotrivită și provocatoare pentru fratele cuc.
Deși le aducea mâncare din cea mai bună, mama având grijă să aleagă numai viermișori albi, cei trei mai mărunței nu apucau mare lucru, căci cel mare ajunsese să le ia hrana din cioc. Orice încercare de protest era imediat oprită cu severitate de mamă, care nu voia că bietul cuc să se simtă cumva tratat inferior. Așa că, în câteva săptămani, ăia mici ajunseră sfrijiți, palizi la fată și umblau mai mereu cu penele jumulite, în timp ce cucul se făcuse dublu și ajunsese sa o depășească în volum și pe mama Angela.
Într-o dimineață, revenind de la cules de viermișori, mare îi fu mirarea Angelei să vadă că în cuib nu mai era decât pasărea pestriță, mai zveltă decât ea, și care întindea lacom ciocul să îi se dea mai multă hrană. Cei trei pui micuți fuseseră aruncați afară și se tăvăleau pe iarbă, fără puterea de a se ridica. Angela a vrut pe moment să îl dojenească pe cuc pentru faptă comisă, dar și-a dat seama că era cam târziu, tipul era deja mult mai puternic decât ea și se arăta destul de agresiv. Așa ca biata rândunică decise cu regret să își abandoneze cuibul și să-și caute un alt loc potrivit în pădurea din apropiere.
Cu mult efort reuși să salveze pe unul din cei trei puișori, pe Giovanni, cel cu pliscul mai obraznic, dar nu a putut face nimic pentru ceilalți doi. Deși tristă, Angela își părăsi cuibul cu sentimentul că și-a îndeplinit datoria față de natură, și a contribuit, în felul ei original, la selecția celui mai puternic. Îi păru rău pentru o clipă că nu dăduse suficientă atenție orelor de biologie de la școala de rândunele, unde auzise ceva despre pericolul reprezentat de cuci, dar ea fusese atentă numai la orele de multi-păsărism științific. Cât despre cucul acela, nu se mai știe mare lucru despre el, dar unele zvonuri îl dau plecat prin pădurile din apropiere, în căutare de alte cuiburi unde sa-și depună ouălele pestrițe.
Morala o trageți dumneavoastră, e puțin cam incorectă politic!