Omul care nu a făcut nimic 

0
257

Bărbatul de dinaintea mea oftă adânc: “Să ştii, nu mă tem de sărăcie, sau de boli, prin alea toţi trecem. Nici măcar de moarte. Mă tem doar de un singur lucru. Mi-e frică să nu fi trăit în zadar”.

Soarele era spre asfinţit şi începuse să se lase răcoarea. Stăteam amândoi la o masă, pe terasa unui restaurant din Montreal. Mă uit la el. Uşor trecut de 50 de ani. Părul albit, ridurile de pe faţă, mâinile aspre, totul trădează o viaţă intensă, frământată. “De ce spui asta?” îl întreb.

Îşi toarnă un pahar de vin. “Ştii, am fost vara trecută în România, de unde am plecat acum vreo 30 de ani. M-am întâlnit cu colegi de facultate şi de liceu, oameni pe care nu îi mai văzusem de multă vreme. Am stat la masă împreună, aşa cum stăm noi acum, eram vreo douăzeci de persoane, şi am depănat amintiri. La un moment dat, cineva a propus să povestim în câteva cuvinte despre cum a decurs viaţa noastră, cu ce ne ocupăm, ce meserie avem. Unii erau ingineri, alţii chimişti, alţii medici, alţii afacerişti de succes, toţi oameni realizaţi profesional. Când a venit rândul meu, nu am ştiut ce să răspund. Pentru că, la drept vorbind, am făcut multe la viaţa mea, dar nu pot spune că am o anume profesie….M-am simţit prost, mic de tot. Am bâlbâit eu ceva acolo, dar am simţit atunci că tot ce făcusem eu nu valorează doi bani”.

Lăsă privirea în pământ, apoi continuă.

“Vezi, eu am plecat din ţară în timp ce eram încă student, terminasem doar trei ani de politehnică. Mirajul Occidentului a fost prea puternic că să-i rezist. Nu eram printre cei mai străluciţi studenţi, dar nici la coadă nu eram. Am plecat într-o vară, mai întâi ca turist în Germania. Am început să muncesc la negru, ce apucam. La restaurante spălam vase şi făceam curat, strângeam gunoaie, apoi am învăţat să fac renovări interioare la case. Am câştigat ceva bani, mi-am cumpărat o maşină second hand, un Opel, după numai 4 luni de muncă. Asta m-a făcut să-mi doresc să rămân acolo, aşa că am dat cu piciorul carierei de inginer. Am abandonat facultatea şi nu m-am mai întors în România. După o vreme, am plecat în Franţa, am mai lucrat şi pe acolo ce am putut. Am avut apoi şansa să emigrez în Canada, ca refugiat politic. Le-am spus că am fost bătut de mineri în 13-15 iunie ’90. M-au crezut. Nu era chiar o minciună, scăpasem ca prin urechile acului. Nu a fost uşor în Canada. Anii au trecut, am obţinut rezidenţa, am mers la o şcoală tehnică de electricieni. Apoi m-am apucat de nişte nişte afaceri, care au mers prost. Am pierdut banii, m-am lăsat de afacere, am revenit la şcoală, am devenit administrator de imobile. Mă bătea gândul să îmi termin studiile universitare, dar in loc de asta, m-am însurat, tot cu o imigrantă. Apoi am avut copii, un băiat şi o fată. Visul de a face o carieră, de a îmi finaliza studiile, s-a dus o dată cu liniştea de noapte. Nu a fost simplu. Am lucrat pe unde am apucat. Nevasta m-a lăsat după o vreme, a găsit un canadian cu bani mulţi. Atunci am suferit mult, dar acum nu o judec. se săturase si ea de sărăcie, cred…Am ajuns să avem grijă de copii pe rând, când eu, când ea. Nu am mai ştiut de nevoile mele. Totul se învârtea în jurul copiilor. Du-te la doctori pentru otită, cumpără haine, jucării, atenţie la ce grădiniţă îi dai, apoi la ce şcoli, ce faci cu ei in vacanţe. Griji tot timpul – să nu răcească, să nu aibă prieteni nepotriviţi, să se ţină de carte. Acum sunt mari amandoi, si tocmai au plecat, fiecare la rostul lui. Băiatul a plecat în America, a avut o ofertă de lucru prea bună ca s-o refuze. Fata s-a dus în Ontario, după prietenul ei. Iar eu realizez că nici nu ştiu când au trecut anii. Parcă ieri am intrat la facultate, cu capul plin de vise. Acum, ce s-a ales din toate astea? Până astăzi, am schimbat în total, cred, vreo 16 sau 17 locuri de muncă, şi am făcut vreo 7-8 meserii. Simt că viaţa trece, şi nu m-am ales de fapt, cu mare lucru. Am rămas cu două maşini şi cu o casă mare, care acum e goală. Iar jobul care îl am acum e nesigur, economia merge prost. Nu ştiu ce să fac….”

A urmat o tăcere de vreo 10 minute, timp în care a privit pierdut în zare. Soarele se ascunsese după clădirea din spate şi se făcuse chiar frig.

L-am întrerupt din reverie. “Ce iţi plăcea să faci când erai tânăr?”

“Ei, multe. Îmi plăcea să meşteresc prin casă, să montez şi să demontez lucruri. Îmi plăceau animalele, mai ales câinii. Grozave creaturi, câinii aștia…Bunica avea un ciobănesc german, o frumusețe, era prietenul meu cel mai bun când mergeam la țară, țin minte că a murit otrăvit de niște vecini invidioși…. Îmi mai plăcea să citesc poveşti, mai ales mituri şi legende vechi. Visam să joc fotbal la o echipă profesionistă. Eram bun la geografie şi doream să călătoresc… Hei, dacă mă gândesc bine, măcar chestia asta s-a împlinit, tot am vizitat vreo 15-16 ţări…”

“Ia spune”, l-am intrerupt eu, “cu care din colegii aceia, cu carierele lor minunate, ţi-ar place să faci schimb? Ţi-ai fi dorit să fii vreunul dintre ei?”

Păru surprins de întrebare. Apoi pentru prima dată în seara aceea, zâmbi, cam amar. “Cred că cu niciunul….Au avut şi ei multe necazuri. Divorţuri, accidente de muncă, probleme cu copiii, cu banii, cu sănătatea. Ca tot omul, de…”

“Atunci? De ce îi invidiezi? Numai pentru că au o meserie cu care se pot lăuda la o discuţie amicală la un restaurant?”

Stătu câteva minute pe gânduri, apoi pe faţă îi înflori un zâmbet, de data asta fără rezerve.

“Cred ca ai dreptate…Stii ceva? Ieri am văzut un cățel tare frumos, la un magazin d-ăsta de animale…. Cred că am să mă duc să-l iau chiar azi. Mereu mi-am dorit să am unul. După Dumnezeu, câinii îl înțeleg cel mai bine pe om şi nu-l trădează niciodată. Pe urmă, o să îi sun pe copii să le spun, să se bucure şi ei.”

Ultima rază de soare a zilei se strecură până la noi, printre frunzele copacilor. Bărbatul s-a sculat de la masă, a plătit consumaţia, şi-a luat rămas bun de la mine, şi a plecat cu un mers apăsat. L-am privit în timp ce se depărta şi mi-a fost clar că se hotărâse să îşi trăiască legenda mai departe.

LĂSAȚI UN MESAJ

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.