Ceea ce scriu acum nu are nici o legătură cu adevărul existenței sau inexistenței lui Dumnezeu, ci numai cu opiniile noastre pe acest subiect.
Acum multi ani, intr-o duminica, mă aflam într-o adunare de credincioși neo-protestanti. Tocmai se încheiase o predică despre ultimele capitole ale Apocalipsei, in care se vorbea despre biruința finală a Binelui asupra Raului în Univers. Am avut ocazia să mă ridic și să pun o întrebare celor prezenți: „Dacă nu ați fi convinși, în urma lecturii Evangheliilor și Apocalipsei, că Binele va ieși biruitor până la urmă, dacă ar trebui să trăiți cu incertitudinea de a nu cunoaște scorul final al marii lupte dintre Bine și Rău, ați mai fi astăzi creștini? V-as mai gasi astazi aici, sau v-ati afla printr-un bar sau pe un stadion?”
Se pare că întrebarea i-a încurcat pe mulți, deoarece am primit tot felul de răspunsuri confuze. Majoritatea celor prezenti nu au înțeles-o. Nu își puseseră niciodată problema în felul acesta! Unii chiar s-au rățoit la mine – dacă mă îndoiesc de victoria finală a lui Dumnezeu, ce mai caut acolo?
Păi tocmai asta voiam eu să aflu! Practic, era un fel de pariu al lui Pascal, dar cu semn schimbat….
Blaise Pascal îi îndemna pe ateii din vremea lui să-și asume riscul de a crede, deoarece nu au nimic de pierdut. Astfel, spunea Pascal, dacă ei se înșală, și vor constata la sfarșit că Dumnezeu nu există, și nu există nici viață veșnică, asta e! Măcar au trăit după niște reguli morale, au făcut bine celor din jur, au avut parte de o viață decentă. Ce-i drept, probabil, se vor fi privat de unele distractii! In schimb, dacă la sfarsitul vieții, vor afla că Dumnezeu totuși există, au de câștigat veșnicia! O situație win-win….
Desigur, pariul lui Pascal posedă acest iz mercantil care poate inspira o credință neautentică, bazată pe cântărirea avantajelor și dezavantajelor, și care poate conduce, din păcate, la acel tip de comportament menționat mai sus: rămânem în biserică pentru că suntem de partea învingătorului. E un fel de „Long term investment, un fel de plan de pensie fara data de expirare”. Și odata ce alegem o astfel de credinta, ne transformam in niste talibani ai adevărului nostru, gata să dăm cu parul în oricine ni s-ar opune, inchipuindu-ne soldați in garda de corp a lui Dumnezeu.
Eu aș propune un alt pariu – cel al onestității. Aș spune că ar trebui să fim autentici 100% cinstiti cu noi înșine în căutarea adevărului, indiferent la ce concluzie ajungem, indiferent dacă ne convine sau nu. Să fim dispuși să ne chestionăm credințele, la fiecare pas. Să fim dispuși să renunțăm sau să le modificăm dacă descoperim elemente noi. Să avansăm prudent în cunoaștere, nu după cum bate vântul modei, nu după cum ne dictează partidul sau societatea, ci după conștiința pe care trebuie sa o pastram, obligatoriu, nealtarata.
Dar tocmai aici ne lovim de o problema. Cu rare exceptii, oamenii sunt extrem de atașați emoțional de viziunea lor religioasă despre lume (includ ateismul la religie), cu care se indentifică organic, pentru că cel mai probabil le-a servit ca soluție de iesire la vreo criză existentială. Le este greu să renunțe la ea, de frică să nu fie cumva incorectă, pentru că atunci, toată construcția lor identitară ar fi aruncată în aer. Devin total închiși la posibilitatea oricărei alternative. Nu e un fenomen logic, ci psihologic.
Dar de ce sa nu riscăm un pic?
Dacă ești ateu, întreabă-te cum ai ajuns asa. Nu cumva urăști ceea ce nu cunoști? Nu cumva ateismul tău decurge dintr-o experiență negativă cu vreun preot sau pastor sau un credincios prea zelos care te-a tratat cu superioritate sau cu lipsă de empatie? Nu cumva acest ateism îți limitează orizontul de înțelegere a lumii? Ai încercat să vezi care sunt argumentele celeilalte părți? Să vezi ce susține creaționismul sau „intelligent design”-ul și pe ce tip de argumente se bazează? Nu cumva ai un camion imens in unghiul mort, si ti-e frica sa-l privesti?
Dacă ești credincios, întreabă-te la rândul tău de ce ești așa. Ai găsit in credința mângâiere în timp de necaz sau sens pentru viața ta? Ai dovezi ferme in sprijinul crezului tau care ti se par suficient de solide? Este credința ta o descoperire personală sau ai moștenit-o de la stramosi fără să îți pui întrebări? Care sunt argumentele tale – pentru tine, nu pentru alții? Ti-ai luat timp sa cercetezi ce spune teoria evoluției? Dar Big Bang-ul? Sau abiogeneza? Or le-ai respins a priori, de frică să nu conțină ceva care te-ar scoate din zona de confort?
Credincioși și atei deopotrivă – suntem oare conștienți că ne aflăm pe o planetă practic invizibilă dintr-o margine de galaxie, la scara Universului? Că timpul de când avem parte de știință este ca o clipire din ochi față de cele 14 miliarde de ani ai lumii cunoscute? Că a pretinde că știință noastră da rezultate și predicții exacte, pe care le putem extrapola la scară spațio-temporală a întregului Univers este cel puțin îndrăzneață, dacă nu pur și simplu aroganta?
Imaginați-vă o bacterie care locuiește undeva în sistemul digestiv, hrănindu-se cu zahăr….trăind în comunitate cu alte bacterii – și care ar pretinde că omul de fapt nu există…. pentru că nu îl poate vedea. Cam așa suntem și noi, când emitem judecați absolute asupra faptelor si evenimentelor care ne depășesc cu mult orizontul.
Dacă am fi conștienți de limitele noastre, de antropomorfizarea stiintei noastre, am putea înțelege că nu avem cum să trăim cu certitudini absolute. Și că orice crez am profesa la un moment dat, chiar dacă ne-ar fi util, are șanse mari să fie cel puțin incomplet. Si ca poate si celalalt, care gandeste diferit, are si el un pic dreptate.
Dacă am gândi așa, ne-am oferi șansa să ne respectăm mai mult și să căutăm împreună adevărul, nu să ținem cu ghearele de micile noastre dogme convenabile.
Insa cati dintre noi cautam cu adevarat adevarul, si cati numai sa avem dreptate?
