Plictisoarul

0
71

Dimineață cerul fusese înnorat iar străzile cenușii. Apoi plouase cam o oră. Pe la amiază ieșise soarele, și curcubeul parcă le zâmbise tuturor, de parcă Dumnezeu însuși era acolo, să le spună să nu se teamă, că totul e sub control.

Dar acum era aproape miez de noapte. Fusese o zi lungă, mult prea lungă. Luiza închise ușa de la intrare după ultimul oaspete.

Se prăbuși pe fotoliul din sufragerie, observând parcă pentru prima dată spațiile largi, goale, pustii din casă, simțind la picioare podeaua rece, remarcând pereții lipsiți de orice decorație.

Plictisoarul. Acesta este plictisoarul”.

Așa îl numise Mihai, ironic, în ultimii 20 de ani cât trăiseră aici împreună. Ea de obicei refuza să accepte acest nume. “Ba, e frumos, nu mai vorbi tu, îi răspundea ea mereu. Sunt culorile mele preferate. Cărămiziu și maro. Iar planșeul închis la culoare este modern și se asortează perfect cu pereții”. 

Sigur că se asortează perfect, răspundea el. E urat complet, de sus până jos. Și e așa de mare și de pustiu, că îți auzi ecoul. Parcă e un cavou. Ce ne-o fi trebuit să cumpărăm căsoiul asta? Am fi fost mai fericiți într-un apartament mic, cu un salonaș modest, cât să pui o canapea, un televizor și un mic corp de bibliotecă, Am fi petrecut serile de iarnă aici, cu un ceai cald, înveliți cu plapuma, uitându-ne la un film sau citind o carte. Așa cum e acum, ditamai salonul ăsta, rece, cu două fotolii la distanta unul de celălalt, fără covor pe jos, nu am nici un chef să stau aici. Simt că mă deprimă.”

Așa începeau multe dintre certurile lor, care, ce-i drept, nu durau prea mult. După ce își exprima nemulțumirea, Mihai renunța repede. “Mă rog, tu trebuie să ai mereu dreptate. Lasă-l așa, să ne lăudăm oaspeților care vin din An în Paște pe la noi, cu sufrageria noastră modernă și cu viața noastră perfectă. Eu mă duc la culcare”.

Acum, în liniștea nopții, privind pereții goi și planșeul maroniu, Luiza i-ar fi dat dreptate. Dar el nu mai era aici să audă asta.

Da, Mihai, ai dreptate. Am fost o proastă. Nu te-am ascultat. Așa este. Acest salon este oribil. Toată casă asta este oribilă. Unde mi-a fost capul? Promit că schimb totul. Pereții, planșeul, tot. Sau vindem casa dacă vrei. Hai, nu te supăra. Nu vrei să te întorci înapoi, și să fim fericiți?”.

Imposibil.

Astăzi Mihai fusese condus pe ultimul drum. Dimineață la capelă, un număr neașteptat de prieteni și cunoscuți, unii de care nici nu își mai aducea aminte, sosiseră să îl vadă pentru ultima dată. Apoi unii dintre ei, cei mai apropiați, veniseră și acasă, să-și prezinte ultimul omagiu soției și celor doi copii. 

De astăzi încolo, Luiza nu mai avea cu cine să se mai certe pentru decorații.

Cât de mult urăsc expresia asta – ultimul drum – și cât de pustie pare casa fără el”. Un val imens de regrete o copleși, fără putință de a li se opune. Lacrimile refuzaseră să curgă toată ziua, pentru că luase seara de dinainte un pumn de calmante, dar acum, în fața crudei evidențe, nu le mai putu stăpâni, începu să plângă cu suspine și sughițuri.

O Doamne, aș putea oare aduce timpul înapoi?”

Ea dorise mereu să aibă dreptate. Pentru că lumea era exact așa cum o vedea ea. Acum rămăsese cu dreptatea.

În minte îi veni o vorbă veche, paradoxală, pe care Mihai, filozof, o mai trântea câte o dată. ”Noi nu suntem cu adevărat ceea ce părem a fi. Suntem ceea ce rămâne după noi când nu mai suntem”.

Niciodată nu dăduse atenție acestor vorbe. Fusese convinsă că munca, banii, casa, mobila vor constitui moștenirea pe care o vor lăsa urmașilor. Astăzi toate astea îi se păreau nimicuri. În mintea ei acum se îmbulzeau vorbele spuse de el de-a lungul timpului, acele vorbe pe care de regulă nu le lua în serios. 

Suferise destul de puțin. Boala fusese rapidă și el își acceptase ușor soarta. În ultima zi, îi spusese:

După ce mă duc, tu să nu fii proastă și să rămâi singură. Tu ai nevoie de cineva pentru care să muncești, și cu care să te contrazici. Poate o să ai noroc si o să dai de unul mai bun ca mine. Ne-am mai ciondănit noi, dar am crescut doi copii minunați împreună, n-ai ce să regreți. Să nu te prind că mă bocești toată ziua de acum încolo!”

Iar îmi spui tu ce să fac? O să fac ce vreau. Dacă o am chef să bocesc, bocesc! Ce, te crezi șeful familiei?”. El zâmbise și plecase dincolo cu zâmbetul pe buze, parcă mulțumit de replica ei.

Acum, în miez de noapte, șezând turcește pe parchetul rece al plictisoarului, amintindu-și de vorbele lui, Luiza începu să râdă, înghițindu-și lacrimile sărate. Până la urmă, și certurile dintre soți aveau rostul lor. 

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentFuga
Articolul următorRețeta
Blogovici
Initiatorul proiectului este vechi colaborator al revistei Pagini Românești din Montreal, fost candidat în alegerile federale canadiene, individ cu o formație stiintifică, antreprenor și mai ales, un om visător, cu idei preconcepute și multe defecte. Da, ați ghicit. Eu eram.

LĂSAȚI UN MESAJ

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.