O poveste de Paște

0
263

Tipul avea cam 35 de ani. Se trăgea dintr-o familie modestă, dintr-un orăşel neînsemnat din Europa. Copil fiind, locuise cu părinţii şi fraţii săi într-un apartament cu 2 camere, unde dormeau cu toţii pe nişte saltele vechi, direct pe podea. Plăteau chirie mare, nu aveau mereu apă caldă, iar copiii nu mâncau, precum răsfăţaţii din ziua de astăzi, portocale şi prăjituri în fiecare lună. Odată sau de două ori pe an, cu ocazia sărbătorilor, câte un vecin milostiv le oferea celor patru fraţi să împartă o ciocolată.

Se mulţumise să meargă la o şcoală publică din cartier, împreună cu alţi copii săraci, din toate rasele şi de toate religiile. Profesorii îl lăudau că era liniştit, îi plăcea să citească, nu se băga niciodată la bătăile din curtea şcolii şi avea note bunicele. În timpul liber, strângea de prin gunoaie sticle, borcane şi conserve de Pepsi pe care le recicla ca să îşi poată cumpăra nişte cărţi. Bibliotecara şcolii îi prevestise că va ajunge om mare într-o zi.

După absolvirea liceului, nu a avut bani să meargă la universitate, aşa că s-a apucat de muncă şi a continuat să înveţe cât a putut din cărţi şi din natură. Petrecea mult timp în păduricea de lângă malul lacului, ascultând foşnetul frunzelor, cântecul broaştelor şi ciripitul păsărilor. Cu timpul îşi făcu şi nişte prieteni, majoritatea indivizi de la marginea societăţii: tineri fugiţi de acasă, alcoolici, dependenţi de droguri, fete de moravuri uşoare. Le asculta fiecăruia povestea fără să îi judece, iar din puţinii lui bani cumpăra mâncare şi haine să dea la săraci şi avea mereu o vorba bună pentru cei bolnavi sau descurajaţi. Vestea despre tânărul acela serios şi generos începuse să se răspândească dincolo de marginile cartierului său.

Deși la inceput il văzuseră drept un tânăr de nadejde, cetățenii onorabili din oraș au început să îl ocoleascâ tocmai datoritâ prietenilor săi: se temeau că aceştia ar putea avea o influență negativă asupra odraslelor lor, aşa că îi trimiteau la școală însoțiți de body-guarzi.

Însă dintre cei săraci şi needucaţi, tot mai multă lume îi cauta compania: deşi majoritatea erau tineri, se găseau printre ei şi părinţi sau bunici. În contact cu el, oamenii se transformau: tinerii răzvrătiţi se împăcau cu părinţii, reveneau la şcoală sau se apucau de muncă. Bărbaţii nu îşi mai băteau nevestele, iar unii dintre beţivii cei mai notorii deveneau oameni sobri. Nu a trecut mult timp, şi omul nostru a intrat în atenţia ziarelor şi televiziunilor. Ştirile despre el se înmulţeau şi acum se pomenea despre el şi faptele sale la telejurnalul de seară.

Un individ aşa de popular nu putea scapa atenţiei oamenilor politici. Toţi încercau să îl atragă în partidul lor, fiecare după interese şi doctrine. Cum el nu avea un birou, îl căutaseră în parcul de la marginea oraşului. „Noi vrem să schimbăm lumea” ziceau liberalii. „Vrem să luăm de la bogaţi şi să dăm la săraci” spuneau socialiştii. „Vrem o societate morală şi pedepse aspre pentru criminali”, strigau conservatorii. „O să ajungi deputat, primar, sau chiar prim-ministru într-o zi. Vino alături de noi”, îl îmbiau ei. Dar efortul lor a fost zadarnic. I-a ascultat cu răbdare pe fiecare şi le-a răspuns sec : „Dacă vreţi să schimbaţi lumea, începeţi cu voi înşivă”. Alt nebun! – şi-au zis ei şi au plecat.

Când au auzit de refuzul de a se implica în politică, liderii religioşi de prin partea locului şi-au spus: „Poate că avem de-a face cu un om spiritual”. Au încălecat pe Mercedesuri şi au dat fugă să-l vadă şi să-l pună la încercare. „Cu siguranţă tu eşti un trimis al lui Dumnezeu. Dacă vii la noi, ;vei putea să predici în temple sau pe stadioane. Vei ajunge celebru, o să apari la Oprah, o să scrii cărţi ce se vor vinde în toată lumea. Milioane de oameni vor auzi mesajul tău. Toţi se vor închina la picioarele tale. Împreună, vom scapă omenirea de sărăcie şi de ignoranţă”. Dar nici ei nu au avut mare succes. „Eu nu caut gloria. Şi dacă mă uit bine la voi, se pare că sunteţi capabili să salvaţi lumea de sărăcie şi fără ajutorul meu”. „Cu tipul ăsta nu poţi să o scoţi la capăt!” s-au enervat ei şi au plecat de acolo.

Se apropia o mare sărbătoare religioasă, şi odată cu ea, urma să fie inaugurat Marele Templu, construit după mulţi ani de eforturi. Politicieni şi preoţi deopotrivă se pregăteau intens pentru eveniment, era o excelentă ocazie de a fi văzuţi de lume şi a-şi face capital politic. Gloatele însă păreau mai mult interesate de amicul nostru decât de evenimentul aşteptat. Deja mulţi vorbeau pe la colţuri şi îl vedeau ca pe un viitor şef de stat, care să aducă în sfârşit prosperitatea şi corectitudinea în politică, iar alţii l-ar fi preferat în locul liderului religios local. Ca să nu ajungă la astfel de situaţii, clericii şi politicienii s-au sfătuit cum să scape de el. Nu părea deloc simplu: individul era foarte popular şi trebuia mai întâi compromis în ochii maselor.

Dar ce nu poate face mass-media din ziua de astăzi? Ca prin minune, la televizor au început să se difuzeze reportaje despre viata lui dezordonată, despre invătăturile lui periculoase, despre tovarăsii lui dubioși. Ziarele conservatoare îl suspectau că ar fi depedent de droguri, cele liberale că ar fi un bigot religios, cele socialiste că ar avea conturi ascunse în Panama. În locaşurile de cult, clericii predicau contra fanaticilor care ar dori să distrugă credinţa strămoşească. Se răspândise chiar zvonul că tipul ar avea legături cu organizaţii teroriste şi ar intenţiona să distrugă Marele Templu, chiar la inaugurare.

Campania de presă negativă dădea rapid roade. Numărul urmaşilor omului nostru scădea pe zi ce trece şi chiar prietenii săi buni de altă dată începeau să îl ocolească. Foşti beţivi, salvaţi de el din ghearele alcoolismului, ajunşi acum oameni onorabili, cu joburi bune şi case frumoase, nu voiau să îşi piardă reputaţia şi poziţia socială atât de greu câştigate. În scurt timp, omul nostru fu izolat şi rămase singur. Iar cu trei zile înainte de ceremonia inaugurării Templului, posturile de televiziunile au anunţat că amicul nostru fusese găsit mort, căzut de pe acoperişul unui bloc înalt. Raportul poliţiei sugera că ar fi fost beat sau drogat, iar cazul a fost clasat.

În ziua inaugurării, mii de oameni se adunaseră curioşi să admire noul Templu. Se transmitea totul în direct, la radio şi televiziune. Porţile uriaşe s-au deschis şi mulţimea a intrat înăuntru, într-o linişte solemnă. Aveau de ce să fie uimiţi: spaţii copleşitoare, picturi fabuloase pe pereţi, statui aurite, marmură albă peste tot.
În liniştea aceea, un copil de vreo 10 ani a strigat: “Uitaţi-vă acolo!” Pe crucea de lemn din mijlocul Tempului, se înălţa trupul sculptat în piatră al Domnului, poleit cu aur şi argint. Iar chipul său semăna izbitor de puternic cu cel al tânărului căzut de pe blocul înalt acum trei zile. Mulţimea s-a speriat, unii au spus că e semn rău, televiziunile au întrerupt imediat transmisiunea directă. Slujba religioasă prevăzută a fost anulată, iar oamenii au fost trimişi acasă. Imediat au început să circule zvonuri despre dispariţia cadavrului de la morgă şi cum că individul ar fi fost viu, intrase pe furiş în Templu şi luase locul Domnului pe cruce.

Mai târziu, autorităţile au liniştit poporul şi au promis reprogramarea ceremoniei de inaugurare. Teologii au explicat că episodul din Templu nu are nici o însemnătate religioasă, iar poliţia a dezminţit că trupul celui căzut de pe schelă ar fi dispărut, arătând la televizor imaginea unui cadavru desfigurat. Oamenii au continuat să mănânce, să bea, să se distreze şi să slujească Dumnezeul din piatră, iar pe amicul nostru l-au dat, treptat, uitării. Doar copilul ce avusese vedenia a continuat să povestească despre întâmplarea aceea, dar nimeni nu l-a luat în serios.

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentContradicții
Articolul următorTrump – Sfarsitul politicii corecte?
Blogovici
Initiatorul proiectului este vechi colaborator al revistei Pagini Românești din Montreal, fost candidat în alegerile federale canadiene, individ cu o formație stiintifică, antreprenor și mai ales, un om visător, cu idei preconcepute și multe defecte. Da, ați ghicit. Eu eram.