Dacă ai avut baftă să te naști cu un nume sonor, din pricina notorietății părinților sau bunicilor, ai desigur un start diferit în viață: jumătate din bătăliile pe care muritorii de rând vor trebui să le ducă sunt câștigate de dinainte, reputația numelui te precede pe oriunde te duci – nici nu apuci să deschizi gură, și lumea deja te cunoaște.
Ca să dau câteva exemple cunoscute: te poți numi Toader Paleologu, Andrei Caramitru sau Ianis Hagi (la noi), sau Justin Trudeau, Hillary Clinton, Jeb Bush (la alții). Altceva zic eu, decât Purcarus, Neamțu, Dobrilă sau Costache.
Mă întreb oare ce șanse ar fi avut un Andrei Caramitru să fie băgat în seamă pe Facebook, dacă numele sau era de pildă Ionel Popescu, sau ce șanse ar fi avut Justin Trudeau să fie luat în calcul pentru funcția de lider al liberalilor canadieni dacă l-ar fi chemat Georges Tremblay?
Cu siguranță, oamenii iți acordă mai multă atenție când ai parte de un nume sonor.
Dar numele sonor nu vine la pachet numai cu privilegii, ci și cu expectanțe ridicate. Lumea se așteaptă să fii mereu la înălțime, și este mai puțin dispusă să iți treacă cu vederea greșelile sau derapajele.
Un Ianis Hagi care ratează un penalty este judecat de 10 ori mai aspru decât un Florinel Coman, o eroare de comunicare din partea unui Paleologu este trecută mai greu cu vederea decât cea a unei Dancilă. Cui I s-a dat mult, i se cere mult.
La urma urmei, că ai nume sonor sau nu, cel mai mult contează ce faci tu cu viața ta. Văduva săracă din povestea biblică a dăruit ultimul bănuț și a fost considerată mai darnică decât toți de cei ce aruncau mulți bani în visteria Templului. Actiunea individuala se judeca in context.
Absența unui nume de familie sonor nu iți poate scuza mediocritatea, așa cum nici numele sonor nu este garanția reușitei. Dupa cum vedeți, până la urmă fiecare avem de lucrat la propria statuie, și în funcție de alegerile făcute, putem fi cei care întemeiem, continuăm, sau dimpotrivă, terminăm o dinastie.
Caracterul este deci o problemă individuală.
