Restul la sută și Marșul Tramvaiului

0
353

Uneori, în timpul lungii ierni canadiene, când nu mai am bani să merg la “shopping”, iar temperatura de afară îmi taie cheful să ies din casă, mai arunc o privire pe la televiziunile locale. De cele mai multe ori nu am mare lucru de văzut (lipseşte aici, de exemplu, circul politic cu care România şi-a obişnuit telespectatorii în ultimul sfert de secol). Recent însă, am dat peste un reportaj de la un concurs inter-şcolar pe teme ştiinţifice. Iar ex-proful de fizică din mine m-a ţintuit pe fotoliu, curios să vadă cum se pun problemele în şcoala occidentală de astăzi.

Cineva din juriu lansează întrebarea: câţi oameni au ajuns să pună piciorul pe planeta Marte până în zilele noastre? Cei trei competitori, după câteva minute de gândire, dau răspunsurile: unul zice 25, altul 15, ultimul 10. După consultare, juriul declara un câştigător: elevul care a spus că pe Marte au ajuns 10 indivizi, pentru că e „cel mai aproape de adevăr” (adevărul fiind că nici o fiinţă umană, fie american, rus sau chinez, nu a călcat încă pe acolo). Sunt gata să cad de pe scaun când aud justificarea răspunsului, aşa că îmi torn o cafea, şi urmăresc mai departe. Devine interesant.

Următoarea întrebare dificilă: ştiindu-se că apa fierbe la 100 grade Celsius la nivelul marii, să se indice la câte grade fierbe pe vârful Everest. Iarăşi elevii cad pe gânduri, calculează, şi apoi se îmbulzesc să dea răspunsuri: 120 zice unul, 110 altul, 105 al treilea. Câştigător este declarat evident, din nou, cel care a dat spus 105, adică a furnizat răspunsul „cel mai aproape de adevăr” (fierberea apei pe Everest începe la …71 grade Celsius, din cauza presiunii scăzute la altitudine). Cât pe aci să vărs cafeaua pe mine…

La următoarea proba, una de chimie, pentru un calcul de concentraţie al unor soluţii, elevii au nevoie să efectueze complicata operaţie 1 minus 0,8. Copiii scot calculatorul de buzunar (au voie să folosească tehnologia la aceste concursuri) şi pac, pac de zor cu degetuţele pe tastatură ca să afle minunea de rezultat: 0,2! (aici, cel puţin, nu a mai funcţionat treaba cu “cel mai aproape de adevăr”). Folosirea calculatorului pentru astfel de calcule face probabil parte din deprinderile necesare pentru viitorii casieri la Super-Market, unde vor trebui să fie capabili să dea corect restul la sută! Sting televizorul, mai bine ies afara în frig decat sa îmi supun mintea la astfel de torturi!

Ca fost profesor de fizică în România, care îmi penalizam elevii dacă nu explicau coerent conceptul de atracţie gravitaţională sau dacă nu ştiau pe dinafară formula energiei cinetice, mă simt acum vinovat de torturarea intelectuală a atâtor generaţii care mi-au trecut prin mâna, când aş fi putut pur şi simplu să îi încurajez pe toţi să dea răspunsurile ce le treceau prin cap şi să premiez “cel mai aproape răspuns”…

Lăsând ironia la o parte, mi se pare înfiorătoare descurajarea discernământului şi a spiritului critic – desigur, nu este vina elevilor, ci a sistemului. Practic, adevărata problema pusă de primul exerciţiu nu era să ghiceşti numărul de cosmonauţi ajunşi pe sol marţian, ci să îţi pui în primul rând întrebarea dacă omenirea posedă capacitatea tehnologică de a ajunge acolo. În acest sens, diferenţa între raspunsurile un om şi zero oameni era mult mai mare decât între 10 oameni şi 20, căci implică saltul calitativ între a fi şi a nu fi. Iar la a doua, informaţia relativ banală (pe vremea mea) a scăderii temperaturii de fierbere odată cu scăderea presiunii, şi scaderea presiunii cu altitudinea, pare a scapa total elevilor de azi. Dacă aş fi fost eu in juriu, toate acele răspunsuri ar fi primit probabil un mare zero, dar aş fi premiat primul elev care mi-ar fi justificat de ce temperatura de fierbere trebuie să scadă sub 100 de grade. Se pare că obiectivul principal al şcolii publice din Vest nu este performanţa, ci mai degrabă să nu descurajeze bieţii copii, terorizându-i cu povara răspunsurilor exacte, să nu cumva să-i obosească gândind, să nu se contamineze cu virusul capitalist al competiţiei. Nimeni adică, nu trebuie lăsat deoparte, nimeni nu trebuie să se simtă exclus sau inferior.

Nu mai vorbesc de faptul că orice eveniment sau personaj istoric datând de dinainte de secolul 16 înseamnă pentru elevul mediu nord-american curată pre-istorie! Alexandru Cel Mare, Traian (nu Băsescu, ci celălalt), Luther, Adam şi Eva sunt toţi contemporani cu omul de Neanderthal, epocile amestecându-se in mintea lor precum culorile pe şevalet, iar cunostiinţele de geografie se reduc de cele mai multe ori la indicarea pe hartă a capitalei propriei ţări şi la enumerarea… singurului stat vecin. Şcoala publică tinde să reducă educaţia la o memorizare de fapte fără semnificaţie, iar atunci când memoria te lasă, să „ghiceşti” răspunsul cel mai apropiat cantitativ. Calitatea nu e importantă!

Nu doresc nimănui să ajungă vreodată pe mâna vreunui chirurg format la astfel de şcoli, care să opereze „organul cel mai apropiat” de cel bolnav şi să considere astfel că „operaţia a reuşit”, deşi pacientul a sucombat!

Pe cand meditam eu asupra anomaliilor educaţionale ale sistemului nord american, tocmai mă informează nişte prieteni că pe partea opusă a globului, în România natală, cea aflată în veşnică tranziţie şi căutare de identitate, la un test de clasa a II-a, se pun întrebări de genul:

1. Aricel are vârsta cât dublul sfertului jumătăţii lui 16.

2. Care este cel mai mare număr natural par de trei cifre care are la sute jumătatea cifrei zecilor?

Clasa a II-a! Asta da abordare elitistă! Desigur, dacă se nimereşte să fie în clasă, copilul capabil să răspundă fără să clipească la aceste întrebări are posteritatea asigurată. Încrederea sa va creşte precum o floare udată zilnic de laudele profesorilor, va fi dat la ziarul local, va participa mai târziu la olimpiade internaţionale, va fi admis la Harvard, MIT sau Yale, în timp ce şcoala lui se va mândri cu el pe vecie. Însă restul gloatei, copilaşii care nu pricep ce e cu numerele naturale cu păr şi cu sfertul jumătăţii dublului, vor creşte cu convingerea că sunt nişte oligofreni şi vor abandona mai târziu orice speranţa de succes academic, precum păcătoşii la intrarea în infernul lui Dante.

Care sunt consecinţele acestor moduri atât de diferite de punere a problemei? Copilul nord-american are deci toate şansele să devină un adult semi-doct, plin de încredere în sine, gata să îţi toarne enormităţi cu zâmbetul pe buze, în timp ce copilul românesc rămas în ţară, refuzat la export, va rămâne un complexat pe viaţă pentru că nu ştie la perfecţie engleză, franceză, algebră superioară, fizică cuantică şi textele filozofiei greceşti. In plus, va fi dresat ca un câine de stână să se dea la o parte în faţa unui “expert” din Occident. Cât despre geniile noastre, aceştia vor ajunge probabil sclavii de lux ai străinilor, lucrând in mari companii de tehnologie. Pe la noi pe acasă se vor adapta perfect doar şmecheraşii, adică cei care au trecut prin şcoală cu flori şi săpun, pile şi plagiat. Aceştia se vor apuca de muls bugetul statului prin firme căpuşă, mai târziu se vor bagă în politica mare, pentru a-şi asigura imunitate şi pensii, vor câştiga alegeri şi forma guverne, ajungând să recite la ONU poezia Marşul Tramvaiului, într-o impecabilă franceză învăţată la repezeală între două şedinţe de guvern.

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentLa ce folosește elefantul
Articolul următorIronia pascală
Blogovici
Initiatorul proiectului este vechi colaborator al revistei Pagini Românești din Montreal, fost candidat în alegerile federale canadiene, individ cu o formație stiintifică, antreprenor și mai ales, un om visător, cu idei preconcepute și multe defecte. Da, ați ghicit. Eu eram.

LĂSAȚI UN MESAJ

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.