Rivalităţi şi revanşe

0
198

Pe 11 octombrie, echipa naţională de fotbal a României a remizat acasă, cu Ungaria, 1-1. Prilej excelent pentru suporterii ambelor echipe sa huidue imnurile naţionale ale rivalilor, să se înjure şi să se ia la bătaie.

Ni s-a justificat că “rivalitatea tradiţională” dintre România şi Ungaria ar fi de vină. Care rivalitate? În niciun caz la fotbal. Când ei erau sus de tot, acum 60 ani, noi eram mici, iar de vreo 35 de ani încoace, ei nu prea mai contează. Ba mai mult, de vreo 14 ani nici noi nu mai contăm. Atunci? Unde e baiul? Când vom depăşi mentalitatea asta medievală şi vom ajunge să vedem că fotbalul e un sport, menit sa unească, nu să dezbine?

Căci pe teren a fost egalitate. Noi am jucat fotbal în prima repriză, ei în a doua. Piţi a ţinut morţiş să ne arate că el e şeful şi nu l-a introdus pe Keseru, cel mai în formă atacant român. Şi l-a scos şi pe Sânmărtean, cel mai bun de pe teren, tot aşa, ca să “ţină” de scor. Până la urmă ungurii au egalat şi chiar era să mai luăm încă un gol.

Trei zile mai târziu, ai noştri, speriaţi de perspectiva de a rata calificarea dintr-o grupă aşa de slabă, au izbutit să învingă în Finlanda cu 2-0. Cu un pic de noroc, şi de data asta. Chipciu s-a accidentat şi Piti a fost nevoit să îl introducă pe Sânmărtean care a facut două faze de gol şi a provocat eliminarea unui fundaş finlandez. Că altfel mi-e teamă că Piţi ar fi făcut ce ştie el mai bine – să blocheze jocul în speranţa unui nou egal.

În noiembrie, cu sau fără Piţi, care se joaca cu nervii nostri de un an şi ceva, şi ne tot ameninţă că pleacă la arabi, vom juca cu liderul neaşteptat al grupei, Irlanda de Nord. Prilej pentru noi de o revanşă pentru eliminarea dureroasă de la Cupa Mondială de acum 29 ani. Căci aşa suntem noi, românii, trăim din rivalităţi tradiţionale şi din revanşe dureroase!