Scriitor şi critică

0
174

De când mă ştiu m-au plăcut poveştile. Nu trecea seară fără ca bunica, sau mama, după caz, să nu îmi povestească ceva la culcare, până când ele, nu eu, adormeau. Când se terminau poveştile cu zâne, zmei sau Făt Frumos, pe care le ştiau şi ele din cărţi sau din copilarie, se apucau să îmi povestească tot ce văzuseră interesant peste zi, sau să inventeze ceva, să mă potolească. Mai târziu, când am început să citesc singur, m-au fascinat poveştile unora ca Jules Verne, Ion Creangă, Agatha Christie, Constantin Chiriţă, Traian Tandin, Carlo Collodi, Conan Doyle, Emondo de Amicis, George Simenon, Angela Ionescu şi alţi povestitori de care nu-mi mai amintesc. Mă fascinau istoria, bătăliile, eroii, explorarea tărâmurilor necunoscute, misterele, dar şi cele cu căţei şi copii.

Intr-o zi de iarnă cu multă zăpadă, mă jucam cu vecinul meu de bloc, închipuindu-ne că suntem exploratori la Polul Sud, căutând un coleg pierdut. Ne-am jucat aşa mult timp, iar povestea imaginată a ieşit atât de frumoasă, că odată ajuns acasă, după ce mi-am pus hainele pline de zăpadă la uscat, am luat un caiet şi am început să o scriu, ca să nu o uit. Aşa a început totul.

La început am scris acasă, pe ascuns, nu aveam curaj să arăt nimănui fanteziile mele. Nici părinţii, nici prietenii cei mai intimi nu ştiau nimic despre asta. Caietul meu de poveşti era bine ascuns printre alte cărţi şi caiete de şcoală. Aveam o bucurie deosebită când venea seara, părinţii se duceau la culcare, iar eu mă furişam din pat şi mă duceam să scriu. Acolo era lumea mea ascunsă. Mă simţeam important, caietul acela dadea sens vieţii mele. Scriam de toate – mistere, poveşti, istorii poliţiste, de aventuri, science-fiction.

În paralel, trebuia să compun pentru şcoală diverse povestioare pe teme impuse la orele de limba româna, şi obţineam mai tot timpul note mari. Pentru mine, compunerile scolare erau un fleac. Iar profesoarelor de română le plăcea cum scriam – fie că era vorba despre descrieri de peisaj, diverse rezumate sau povestiri. Dar nu spuneam nimic nimănui despre adevăratele mele opere, pe care le ţineam secrete in sertarele de acasă.

Într-o zi însă, în primul trimestru al primul an de liceu, am fost trimişi cu toţii la sortat de cartofi la Gara Progresul. Mă cunoşteam prea puţin cu noii camarazi, aşa că stăteam un pic mai retras. Acolo, într-una din pauze, am zărit o grămadă de liceeni adunaţi în jurului unui coleg, Adrian. Ce credeţi că făcea respectivul? Citea cu glas tare poveştile SF compuse de el celorlalţi colegi! Am rămas mut de admiraţie: nu neapărat pentru calitatea poveştilor, ci pentru curajul de a-ţi expune in public “opera”!

În pauza următoare, l-am tras deoparte pe Adrian, curajosul autor, şi i-am mărturisit că şi eu scriam acasă, aşa că l-am invitat să guste din “preparatele” mele. După ce a citit, mi-a zis că sunt nebun că nu arăt şi altora, că poveştile mele sunt mai bune decât ale lui! – drăguţul de el, era un băiat foarte smerit. Am convenit să inventăm poveşti împreună: ne plimbam ca nebunii pe străzi, vorbind şi visând cu ochi deschişi la tot felul de drame imaginare sau romane poliţiste, cu crime în care personajele, victime sau criminalii erau de cele mai multe ori, fie profesorii noştri nesuferiţi, fie fetele draguţe, cele mai inabordabile, care ne ignorau în viaţa de toate zilele.

Anii au trecut, ţin minte că am finalizat un roman cu iz adolescentin în perioada stagiului militar. Nici vorbă să mă gândesc să public scrierile mele, mai ales că eram pe timpul comuniştilor. Dar apoi, odată armata terminată, şi facultatea începută, deşi aş fi vrut şi simţeam nevoia de a scrie, ceva înăuntrul meu mă oprea. Îmi venea o idee interesantă, sau o amintire frumoasă, sau făceam nişte observaţii, le trânteam pe nişte foi în grabă, cu gândul că într-o zi o să revin la ele. Mai târziu, am trecut ideile pe computer. Dar apoi, când îmi spuneam că a venit timpul să finalizez ce am început, când mă apropiam de masa de scris, că să dau o formă haosului, simţeam o repulsie. Îmi căutam mereu o scuză ca să nu mă apuc de treaba. Mereu era ceva mai important de făcut. Căţelul trebuia plimbat tocmai atunci, gunoiul trebuia dus exact atunci, tot atunci trebuia dat cu aspiratorul, exact atunci era un meci de fotbal important la televizor. Sau trebuia să ajut soacra sau nevasta să care sacoşele de la piaţă. Sau să pregătesc lecţia pentru a doua zi (pe vremea când ajunsesem profesor de fizică). Timpul perfect pentru scris erau mereu “mâine”.

Alteori, când rămâneam fara scuze importante, apăreau altele mai subtile. Nu mă puteam apuca de scris, pentru că nu aveam destulă “cultură”. Nu citisem destui filozofi sau istorici. Nu stăpâneam bine tehnicile de redactare. Stateam prost cu expresivitatea ideilor. Alte scuze erau de-a dreptul comice, dar eu le luam foarte în serios: măsuţa de scris era prea lată sau prea lungă. Coatele nu îmi stăteau confortabil pe masă. Caietul sau computerul nu încăpeau nici ele corect pe masa de scris. Tastatura de la laptop nu avea dimensiunile potrivite, si mă dureau degetele. Sau lumina nu cădea bine – ziua cădea din partea stânga, era prea strălucitoare şi mă incomoda. Iar seara lumina pica din dreapta şi era prea slabă. Cum era posibil să scriu în astfel de condiţii, nu? Aşa că amânam mereu, aşteptând nici eu nu ştiu ce, poate condiţiile ideale. De multe ori, când in fine, mă puneam la masa de scris şi luam pixul în mâna, îmi apărea imediat în minte un complet de judecată – format din nimeni alţii decât viitorii mei cititori, care mă priveau de sus, cu dispreţ, si parcă spuneau: “Şi tu asta consideri literatură?”. Artunci, toată inspiraţia se risipea.

Dar de visat, am continuat sa visez. Prin anul 2007 am avut curajul să cer ziarului Pagini Româneşti din Montreal permisiunea să scriu pentru rubrica de afaceri imobiliare. Iniţial m-au refuzat politicos, aveau deja pe cineva. Rasfuflasem uşurat: găsisem încă o scuză bună să nu mă apuc (şi totodată încasasem o nouă înfrângere, amânând din nou întâlnirea cu destinul).

Peste doi ani însă, persoana care scria rubrica imobiliară s-a retras, iar ziarul mi-a oferit ocazia să am cronica mea lunară. Subiectele erau relativ banale, nu se comparau cu fanteziile, misterele şi povestirile palpitante din tinereţe. Dar scrisul cu regularitate m-a ajutat să mă structurez, să devin disciplinat. Si cu asta am ramas si acum: când redactorul-sef îmi spune “îmi trebuie articolul mâine” – fac ce fac, şi îl produc. Chiar dacă nu mi-era uşor deloc.

Totdeauna, primele două fraze sunt cele mai grele de scris. Pagină albă mă intimidează şi mă enervează. Prima frază o scriu de vreo 10 ori şi o şterg de 11. In mod normal, primele două fraze ar trebui scrise în 3 minute. Mie îmi ia trei ore! Apoi, odată depăşită faza asta, totul curge mult mai uşor, ideile vin natural, până şi poanta finală aterizează la timp pe pagină! La sfârşit, o corectură generală, şi gata, trimis la ziar! Răsuflu uşurat, dar numai până luna viitoare, când reîncepe calvarul!

Între două articole de ziar, îmi vin o mulţime de idei. Mai ales când îmi plimb caţelul. Am acumulat peste o mie de pagini în format Word, pline cu amintiri, impresii, observatii şi îmi promit mereu că o dată o să îmi iau timp să transform plumbul în aur curat….dar mereu şi mereu apare ceva şi amân. Sigur, procrastinaţia nu este numai boala mea. Este boala secolulului. Mereu apare ceva mai important. Facebook. Căţelul. Pisica. Nevasta. Copiii. Aspiratorul. Lumina. Politica. Meciul. Serviciul. Masa.

Dar iată că intr-o zi, Dumnezeul procrastinatorilor s-a indurat de mine şi mi-a scos-o în cale pe Daniela, care practică o formă neconvenţională de psihoterapie. Daniela ştie să treacă pacientul prin “regresie”, adică să descopere, prin meditaţie ghidată, acele evenimente din trecut, de regulă ingropate în inconstient, care au influenţat viaţa pacientului.

Şi iată, discutând cu ea, îmi pune deodată întrebarea: ce anume îţi doreşti tu, foarte mult, şi de mult timp, şi nu ajungi să faci – pentru că mereu apare ceva care te împiedică?

„Asta-i bună! Bineînţeles, îmi doresc să scriu poveşti. E visul meu din copilărie.” Îi povestesc toată istoria, începând cu joacă de-a exploratorii la Polul Sud, continuând cu compunerile la română, până la articolele de ziar. Îi povestesc despre sutele de amânări, şi despre gheara pe care o simt că mi se pune în stomac când mă aşez la masa de scris.

– Ok. Acum hai să vedem ce putem face.

Îmi propune un exerciţiu ciudat. Aşează două scaune, faţă în faţă. Zice: tu, stai pe scaunul de aici. (îmi arată pe cel din dreapta). Celălalt scaun e deocamdată gol. Dar o să fie imediat ocupat de un personaj, care zace ascuns în tine, şi care te împiedică să îţi realizezi visul. Tu închizi ochii, şi eu îţi pun întrebări. Apoi, când îţi fac un semn, îţi pun mâna pe umăr şi treci pe celălat scaun. Şi acolo, vei putea vorbi cu acea persoană ascunsă în tine. E bine?

Totul pare straniu, şi în alte situaţii aş fi fost foarte circumspect. Dar dorinţa de a rezolva blocajul e prea mare. In plus, Daniela mi-a fost recomandată de niste prieteni de încredere. Aşa că mă pun pe primul scaun şi închid ochii.

Daniela mă ghidează prin întrebări scurte, si vrea de la mine răspunsuri simple.

„Ce îţi doreşti tu cel mai mult?” “Să scriu”, zic. „De ce?”

Simt că am ceva de spus, simt că asta este o formă de exprimare potrivită pentru mine, simt că mă reconectez cu cine sunt eu cu adevărat”.

„Ce te reţine când vrei să scrii?”, zice ea. “Păi, simt un blocaj”, răspund. „Unde? În ce zona a corpului se manifestă?” Arăt spre plexul solar. “Este ca o frânghie care mă înconjoară şi care apasă pe pancreas, sau ca o gheară care mă apucă de stomac. De câte ori vreau să mă aşez la scris, ceva mă ţine. Şi încep să caut scuze şi motive să plec.”. „Cum arată frânghia aia?” E alb-gălbuie, groasă, aşa cum e frânghia cu care legi o vacă”.

„Bun. Cine te împiedică să faci ceva? Este o persoană? Ce sex are?”

Pare că e bărbat”, spun eu. ”Mă împiedică să scriu. Din cauza lui simt acest blocaj. Bănuiesc că pentru că e un tip sever, şi nu are încredere în mine”.

„Ce nume îi dai?” întreabă Daniela.

Hm….să zic,…da, ăsta e un nume potrivit. Criticul”

Aha, ma gândesc eu. Criticul. Uite că nemernicul are şi un nume…

Acum te rog schimbă scaunul. Acum tu vei fi criticul”, zice Daniela.

Mă pun pe celălalt scaun, închid ochii, devin duşmanul meu de moarte…

Criticule, ce părere ai despre Gabriel?”

E un băiat talentat. Ştiu că îi place să scrie”. „Ok, şi de ce nu îl laşi?” “Păi, ca să nu se facă de râs. El crede că are talent, şi că ce scrie el are valoare”. „Dar tu, criticule, tu ce crezi?” “Mie nu mi se pare că scrie ceva deosebit. Lui poate i se pare aşa, dar eu cred că mulţi scriu mai bine decât el”. „Şi atunci, care e rolul tău?” întreabă Daniela. “Să îl feresc de umilinţă, să nu se facă de râs. Să nu fie dezamăgit”. „Deci, tu îl împiedici să scrie pentru ca să nu sufere?”. “Da”.

Ok. Iar schimbăm scaunele. Redevin eu însumi.

„Gabi, zice Daniela, criticul a spus că el e acolo să te protejeze. Să te ferească să nu te faci de râs, pentru că el crede că nu scrii bine, şi dacă ai scrie, ai fi pe urmă dezamăgit de reacţiile celorlalţi. Ce părere ai?”.

Sunt cu ochii închişi, relaxat, caut un răspuns printre amintiri… Poate că…nia stai! Ştiu! Îmi aduc aminte. În clasa a 8-a! Aşa! Eram cu un an înainte de episodul cu cenaclul literar spontan de la sortat cartofii! Să explic. Până în clasa a 7-a inclusiv, am avut o profă de română deşteaptă, căreia îi plăcea mult cum scriu, şi mă încuraja mereu. Dar în a 8-a a fost o schimbare, profesoara precedentă a plecat la o altă şcoală. A venit o alta, mult mai rigidă, care făcea totul după regulament, şi nu prea încuraja ideile originale şi creativitatea, prefera să iasă mereu bine la inspecţii. O carieristă? Să zicem că da. Şi în clasa a 8-a am avut o inspecţie la ora de română. Inspectorul era nimeni altul decât Traian Coşovei, autorul manualului de literatură. In aceea zi fatidică, avusesem temă pentru acasă o compunere, am uitat subiectul. Profa m-a ales tocmai pe mine să citesc cu voce tare. Am făcut-o. Eram convins că era bine scrisă. După lectură, domnul inspector a cerut caietul meu, şi a început apoi să critice tot ce scrisesem. Caligrafia (scriam ca doctorii), alineatul, punctuaţia, tot. Profa de română se făcuse roşie de ruşine. Iar domnul inspector mă “masacra” în faţa clasei, de parcă se aştepta să fiu George Călinescu, nu un copil de 14 ani. M-am simtit umilit. In plus, a doua zi după inspecţie, profa de romană m-a săpunit iarăşi în faţa clasei. Exact de atunci mi s-a tăiat pofta de scris! De aici provenea deci “criticul” meu. De atunci încolo, nu am mai avut nici un chef să mai arăt cuiva scrierile mele! Asta era! De aici venea blocajul!

„Stai un pic, nu e gata, zice terapeuta. Ia schimbă scaunul înca o data.”

Iar devin duşmanul meu….

„Criticule, ai auzit ce zice Gabriel. Care e rolul tău? Cine esti tu de fapt?”. “Eu nu sunt Traian Coşovei, nici profa de română. Rolul meu este să-l protejez pe Gabriel de acele experienţe neplăcute. Unii au teamă de succes, alţii de eşec. Lui nu i-a plăcut acea experienţă din şcoală, şi aşa am apărut eu în viaţa lui. Să îl feresc să scrie prost, şi să fie apoi umilit”.

„Hai, schimbă iar scaunul”, îmi zice Daniela. Redevin eu.

„Gabriel, crezi că acest critic prezent în tine te poată ajuta la ceva? Sau îi spunem bye – bye pentru totdeauna?”. “Păi, eu zic că e util uneori, dar să vină la momentul potrivit. Adică. el apare prea repede. Aş avea nevoie de el, desigur, dar la sfârsit, când textul e gata. Odată ce am terminat de scris, am nevoie de un critic, care să mă citească, să mă analizeze, să mă ajute la corectură, numai că el se prezintă mereu la început.”

Schimbăm iar scaunul. Simt deja o eliberare.

„Criticule, ai auzit? Gabriel apreciază munca ta, dar te rog nu îl mai descuraja. Lasă-l să producă, să viseze, să imagineze, să povestească. Bun sau prost, nu contează. Lasă-l în pace. Şi vino la sfârşit, şi da-i o mâna de ajutor la corectură.”

„Treci iar pe celălalt scaun”. Mă execut.

„Gabriel – mulţumeşte-i criticului tău”. “Mulţumesc pentru protecţia pe care mi-ai oferit-o – ca să evit prostiile şi umilinţele”, zic eu. “Dar de acum incolo, stai în banca ta, o să te chem eu, la sfârşit, când am nevoie. Cand mă apuc de scris, nu imi trebuie un critic, ci o muză sau un prieten de joacă. cineva să creadă în mine, la fel cum fusese profa din liceu de până în clasa a 7-a, sau Adrian, colegul de la sortat cartofii”.

„Acum, mai zise Daniela, înainte să deschizi ochii, taie acea funie din jurul pântecelui tău, şi nu mai lăsa pe nimeni să te oprească din calea ta!.”

Aşa am făcut. Am plecat cu sufletul uşor de acolo. Parcă zburam.

Ca să vezi, criticul meu intern era ascuns acolo de mai bine de 30 ani! Şi apărea mereu, ori de câte ori simţeam nevoia să mă exprim, numai să mă protejeze de durerea respingerii. În loc să vină la sfârşit, să mă ajute la produsul final, el îşi făcea apariţia când mă aşezăm la masa de scris.

De atunci au început să îmi cadă una câte una zalele din lanțul robiei. Uneori, criticul interior se invită singur la masă, cam devreme, și mi se pune iar acel junghi în stomac. Dar acum știu ce să îi fac. Îi mulțumesc frumos, îl trimit la plimbare. Nu acum, vino mai târziu, te tog. O să te chem eu. Acum lasă-mă să visez…

Hemingway a spus-o clar: “Write drunk. Edit sober”. Jocul creației nu este pentru omul matur. Scrisul este o poartă de acces către copilul din noi, spontan, jucăuș, pus pe șotii. Nu contează dacă scriem prost, cu erori, cu fraze incomplete. Doar să ne asigurăm că acel critic lăuntric nu este prin preajmă. Să-l invităm numai la sfârșit, după ce ne-am tăvălit destul prin noroi, pentru că scopul ultim al scrisului nu este perfecțiunea, ci bucuria.

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentColiba unchiului Ionescu
Articolul următorMotivaţia lecturii
Blogovici
Initiatorul proiectului este vechi colaborator al revistei Pagini Românești din Montreal, fost candidat în alegerile federale canadiene, individ cu o formație stiintifică, antreprenor și mai ales, un om visător, cu idei preconcepute și multe defecte. Da, ați ghicit. Eu eram.

LĂSAȚI UN MESAJ

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.