Dor de ţara mea

0
490

E una din acele zile pe care le începi prost de când te scoli din pat, şi continuă tot aşa până seara la culcare. Afară a nins proaspăt, a zecea oară în această iarnă, nămeţii sunt de aproape doi metri, maşinile pornesc greu, iar dacă scoţi nasul din casă, e un frig care îţi contractă obrajii. Azi stau acasă, îmi propun, înfofolit în plapumă şi citesc, nu am chef decât de un ceai cald.

Vecinul de jos însă bate la uşă, nervos. Mă dau jos din pat şi deschid fără plăcere, că să îmi spună că are o pată de negreală pe tavanul din camera lui. Ia să mă uit, poate curge de la noi de undeva. El crede că pata respectivă este mucegai, a chemat o firma de decontaminare, indivizii au venit îmbrăcaţi precum luptătorii USLA ai lui Ceauşescu, echipaţi cu măşti, costume de cosmonauţi şi aparate de impresionat clientul. Totul ca să te convingă să dai 2000 $ pentru o treabă pe care bunica acasă ar fi făcut-o în 10 minute cu puţin clor şi tifon. Da, dar aici este Canada şi totul trebuie făcut după regulamente şi manuale.

Nu am de ales, trebuie să verific dacă nu cumva duşul meu are probleme. Chem instalatorul, vine şi el cu un cufăr de scule după el, dă nişte găuri în pereţi, pipăie, observă, constată, pune nişte silicon, şi iată cum au zburat 400 dolari în 2 ore. Aşa e când te doare – plăteşti, nu te uiţi. Ăştia de lucrează în arte sau educaţie sau presă n-au nici o şansă să vadă banii ăştia. Nimeni nu suferă dacă nu citeşte ziarul la timp, sau dacă nu merge la expoziţii sau concerte. Prostia nu doare, ba uneori chiar te avantajează, suferi mai puţin. Dar cu apă în sufragerie sau pe tavan, nu e de joacă, scoţi banul imediat.

Simt cum apare în mine o frustrare contra părinţilor mei – de ce or fi insistat atâta să mă trimită la şcoli înalte? A, da, îmi amintesc! Ca să lucrez într-un birou curat, îmbrăcat la costum. Să nu mă murdăresc pe mâini.

A plecat instalatorul, între timp mi s-a făcut foame, iar frigiderul e cam gol. Uit de legământul de dimineaţă, aşa că mă blindez cu pulovere şi pufoaiaca aia care rezistă la minus 40 de grade şi ies. Dau la lopată vreo 30 de minute, să scot maşina din zăpadă, aşa că foamea se amplifică. În fine, reuşesc şi fug la “epicerie” (adică super-market) să cumpăr nişte mâncare. Pe drum, trec prin faţa unui “centru de lichidare” iar pe lângă mine, în sens opus, trece maşina unui “Exterminator profesionist”. Serios? Sună mai rău decât “soluţia finală”….De ce s-o mai fi ţinut procesul de la Nuremberg dacă exterminatorii profesionişti şi lichidările umblă liber pe stradă?

Îmi umplu coşul, iau marfa, dau să plătesc, observ la casă “Jurnalul de Montreal”. Pe prima pagină, o jurnalistă care povesteşte despre conferinţa de la Paris se căzneşte să sperie lumea cu încălzirea planetei. Printre altele, pomeneşte că planetă ar avea temperatura medie de…1 grad Celsius, iar dacă am ajunge la peste 4 grade ar fi o catastrofă. Chestia mă irită, vreau să comentez cu tipul care stă la coadă după mine. Îi arăt ziarul: ”Am fi fost îngheţaţi de mult dacă era aşa cum zice doamna asta. Ştiţi, media temperaturii de pe Terra e de fapt 15 grade – dar deşteapta asta nu face deosebirea dintre temperatura medie şi creşterea temperaturii, e prea mult de gândit pentru ea!”. Tipul se holbează la mine, e clar că nu pricepe ce vreau să spun. Renunţ să îi explic. Numai în Canada, îmi zic, pot exista astfel de de specimene care pot scrie (pe bani!) astfel de enormităţi la ziar. Pentru că şi cititorii sunt la fel. Probabil că la şcoală au înlocuit cu toţii cursul de ştiinţe cu cel de încredere în sine. Prostia, cum ştim cu toţii, nu doare, ba chiar e mai comodă.

Ajung acasă, e deja târziu, trebuie să scot căţelul la plimbare. Spre deosebire de mine, ăsta nu se plânge, ci se rostogoleşte prin zăpada proaspătă ca un copil. Ei, măcar unul din noi să fie fericit.

Spre seară, ajung să mă văd cu o agentă imobiliară, o fată venită din China. La ea în ţară, a lucrat ca medic chirurg. Ajunsă în Canada, diploma nu i s-a recunoscut. Probabil că ficaţii sau rinichii chinezilor sunt foarte diferiţi de cei ai canadienilor, altfel nu îmi explic de ce. Aici, mâinile ei fine, antrenate pentru operaţii migăloase, degeră pe suportul de metal îngheţat care trebuie înfipt în faţa unei case, pe post de pancartă. Asta în timp ce la spitalele de urgenţă aştepţi o zi întreagă să fii văzut de un doctor, iar provincia Quebec se plânge că duce lipsă de medici. Mă apucă iarăşi revolta – parcă prea multe nedreptăţi pe aici! Da, şi în România erau lucrurile strâmbe, dar parcă nici chiar aşa! Mă revolt pe propria viaţă: ce caut eu aici, în lumea asta de idioţi, să fac frigul şi să plătesc sute de dolari la instalatori, de ce am plecat oare din ţara mea?

Din ziua mea de relaxare s-a ales praful. Ca să mă calmez, intru un pic pe internet. Mi se face brusc dor de România, hai să văd ce mai e pe acolo, poate că totuşi într-o zi o să mă întorc acasă. Citesc titlurile ziarelor, mă uit la vreo două talk-show-uri. Bătăi între parlamentari, înjurături, corupţie, hoţie, accidente, haos. Hmmm….Închid computerul şi mă uit pe fereastră. Hei, uite ce frumos ninge afară!

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentCe-ți lipsește ție, dulce Românie…
Articolul următorContradicții
Blogovici
Initiatorul proiectului este vechi colaborator al revistei Pagini Românești din Montreal, fost candidat în alegerile federale canadiene, individ cu o formație stiintifică, antreprenor și mai ales, un om visător, cu idei preconcepute și multe defecte. Da, ați ghicit. Eu eram.