„Ultima soluție, încă o Constituție!”

0
67

Cine voia să își bată joc de România nu putea să o facă mai bine decât cu această Constituție capro-varzistă, care prevede decalarea alegerilor prezidențiale de cele parlamentare, plus încă multe bizarerii și anacronisme.

Constituția actuala, prost făcuta, este moștenirea ultimului mandat al lui Ion Iliescu și care din 2004 încoace generează criză după criză.

Iar dacă vina pentru criză nu e a unora sau altora, atunci nici soluția la criză nu poate fi schimbarea unora cu alții.
 
Schimbarea pesediștilor cu liberali sau useriști, fără modificarea structurii statului, fără echilibrarea puterilor și eliminarea anacronismelor, fără redefinirea rolului președintelui nu va duce decât la repetarea acestui gen de probleme. Pleacă unii, vin alții, dar blocajele și circul vor continua. Vom avea oameni noi pe structuri vechi.
 
Așadar, avem parte de un stat șchiop, dezechilibrat, care a favorizat nesimțirea, abuzul și tupeul, precum și veșnicul conflict între președinte și parlament. O să vedem că acest conflct nu este deloc circumstanțial, el este rezultatul direct al modului în care a fost formulată legea fundamentală.
 
(Desigur, asta nu îi scutește de răspunderi pe cei ce au abuzat de ea, dar măcar ne da o idee unde să căutăm soluții).
 
O să trec în revistă numai câteva dintre aceste aberații pe care Constituția și alte legi din jurul ei le favorizează:
 
a) Una din multele inovații introduse prin Constituția din 2003 a fost reducerea președintelui la un rol de mediator fără prea multă autoritate, lipsindu-l de puteri esențiale, în ciuda faptului că, fiind ales direct de popor, are cea mai mare legitimitate.
 
Astfel, președintele poate numi un prim ministru, dar odată numit și confirmat prin votul parlamentului, se spală pe cap cu el și nu îl poate demite, indiferent câte ticăloșii face respectivul. Exemple am avut destule.
 
b) Parlamentul poate iniția proceduri pentru suspendarea președintelui (cum am văzut în 2007 și 2012). Dar președintele nu are voie să dizolve parlamentul, nici măcar după ce acesta a inițiat o suspendare abuzivă, cu schimbări de legi, de avocat al poporului, de președinți de cameră prin proceduri de urgență (vezi 2012).
 
c) Altă prostie cu care ne-am ales, probabil CEA MAI MARE dar cea mai puțin evidentă – și care e responsabilă de criza permanentă: decalarea alegerilor prezidențiale de cele parlamentare. Acum, mandatul parlamentului are o durata de 4 ani, iar mandatul președintelui de 5 ani. Ceea ce duce, după cum vedeți, la acest gen de situații – campanii electorale în mijlocul crizelor guvernamentale. O constituie coerentă ar fi menținut aceași durată a mandatului și ar fi impus organizarea simultană a alegerilor prezidențiale și parlamentare.
 
De ce această decalare este CEA MAI MARE eroare? Pentru că nici un guvern și nici un președinte nu își păstrează același nivel de popularitate de-a lungul mandatului. Ar fi nefiresc.
 
Exemplu: Partidul X câștigă parlamentarele. Peste doi ani au loc prezidențialele. Evident, în acești doi ani, popularitatea guvernului partidului X s-a erodat, iar candidatul la prezidențiale propus de X nu va fi iubit de popor. Se alege astfel un președinte de la opoziție, să zicem de la partidul Y. Care va fi în conflict cu guvernul. Apoi vin iar alegeri parlamentare care pica in mijlocul mandatului presedintelui. Președintele Y nu mai este nici el așa de popular. Câștigă iar partidul X sau poate Z, și iar avem conflict. Această minoră diferența de un an între mandatele parlamentului și președintelui creează un conflict permanent între cele două instituții. Abia odată la 20 de ani se poate obtine pacea, când cele două alegeri coincid.
 
În concluzie, președintele ar trebui să redevină șeful puteri executive. Este fără sens să alegi un președinte cu rol redus prin vot universal. Iar dacă nu vrem un președinte cu funcții executive, mai bine trecem la monarhie, să știm o treaba.
 
d) Altă prostie: Ordonanțe de urgență folosite abuziv, pentru situații care nu sunt deloc urgente sau folosite în scopuri personale. Iarăși, exemple au fost destule – de la scutiri vamale pe o durata limitată, pentru a favoriza pe unii prieteni ai primului ministru, până la modificarea de legi ale justiției în favoarea unor infractori. Ce era „urgent” în asta?
Ordonanțele de urgență trebuie limitate drastic la situații cu adevărat …urgente (deci rare), în așteptarea dezbaterilor de conținut si votului din parlament.Constituția ar trebui să prevadă strict aceste situații.
 
e) Imunitatea parlamentară prost înțeleasă – articolele 72 și 73 din Constituție care afirmă că un parlamentar nu poate fi cercetat penal și reținut fără acordul camerelor respective. Scopul pentru care s-a introdus în sistemele democratice imunitatea parlamentară a fost să protejeze exprimarea opiniilor politice, nicidecum crimele și încălcările de lege. Prin aceste articole, s-a dat liber abuzurilor de putere și a transformat parlamentul în adăpost pentru tâlhari.
 
Ce alte aberații ar trebui corectate:
 
f) Eliminarea Curții Constituționale și transferul atribuțiilor acesteia către Înalta Curte de Casație și Justiție. Simplificând Constituția, s-ar reduce implicit nevoia de a ține ocupați nouă judecători cu conflicte constituționale. În marile democrații, există o Curte Supremă de Justiție care se ocupă cu astfel de conflicte, atunci când apar, pe lângă judecarea cazurilor de ultima instanță. E aberant să ții pe banii publici o instituție specializată pe coflicte constituționale, care ar trebui în principiu să fie foarte rare.
 
g) Eliminarea prevederii, total nedemocratice și anacronice, care asigura câte un deputat pentru minoritățile etnice altele decât cea maghiară (articolul 62). Astfel, în parlament există acum 17 deputați aleși practiv fără competiție, care reprezintă un număr infim de alegători (cel mult câteva mii) în timp ce partidele obișnuite trebuie să treacă un prag de 5%, iar cei 4 milioane de cetățeni români din diaspora sunt reprezentați de numai 4 deputați. Acest grup parlamentar al minorităților nu își are rostul, și este folosit tradițional ca masă de manevră de către partidul aflat la guvernare. În actuala legislatura, un partid de opoziție care a scos peste 5% din voturi, PMP, are 18 deputați, în timp ce minoritățile naționale au 17.
 
Ca să nu mai pomenim și de alt aspect: de ce să reprezentăm artificial numai minoritățile „naționale”? De ce nu și cele religioase sau sexuale? Pentru a nu deschide cutia pandorei, această prevedere ar trebui să dispară complet.
 
h) Revenirea, prin legea electorală, la votul uninominal și la circumscripții electorale de maximum 60-70,000 de locuitori (un deputat pe circumscripție). Votul pe liste dă naștere la abuzuri din partea șefilor de partide și la inegalitate între șansele candidaților din același partid. Votul uninominal ar obliga candidații la un comportament responsabil față de electori, care își pot asftel cunoaște mai bine aleșii. E greu să cunoști o lista, e mai ușor să cunoști un om. Automat, votul uninominal (eventual în două tururi de scrutin) ar elimina nevoia de prag…și nedreptatea „redistribuirii” care poate duce la victorii cu 10% și înfrângeri cu 35%…
 
i) Reforma sau eliminarea Senatului.
Aici este LOZUL CEL MARE. Candidatul care ar avea curajul să atace această problema ar putea câștiga alegerile.
În România, Senatul este doar o altă cameră a deputaților, cu reguli și funcții similare, ceea ce îngreunează procesul legislativ în mod inutil. Senatul se alege practic în aceeași manieră ca și Camera, nu conține un alt tip de reprezentativitate, cum este cazul în alte țări. În Statele Unite, fiecare stat este reprezentat de doi senatori, indiferent de populație, astfel Senatul exprimă egalitatea între statele membre ale Uniunii; în țările cu sistem britanic Camera Superioară este formată fie din cavaleri innobilati de regina (Marea Britanie) fie personalități care s-au manifestat printr-o carieră excepțională în slujba țării (Canada, Australia). În ambele cazuri aceștia sunt numiți, nu aleși, și au rolul „sfatului bătrânilor” din vechile societăți arhaice.
Or în România de astăzi, a avea Senat este un lux fără prea mare utilitate. În plus, dispariția Senatului ar fi perfect în acord cu referendumul pentru parlament unicameral din 2009. O viitoare Constituție revizuită ar trebui să prevadă un parlament unicameral cu maximum 300 de deputați.
 
Dacă România ar fi o țară condusă de oameni responsabili, aceste câteva reforme ar trebui să reunească acordul unei coaliții importante de partide pentru alegerile din 2020.
 
Până atunci, voi susține la prezidentiale candidatul care înțelege necesitatea revizuirii Constituției și se angajează FERM să facă presiuni în acest sens.
 
Fără o Constituție coerenta, politica românească va continua să semene tot mai mult cu bătăile dintre galeriile echipelor de fotbal, și ne vom certa la nesfârșit, moțiune după moțiune, blamând un partid sau propunându-ne unii altora „scoala-te tu ca să mă așez eu”.
Concluzia este că în România, statul ar trebui reformat din temelii, pentru că modelul actual pur și simplu nu funcționează. Constituția nu trebuie revizuită, ci rescrisă de la zero, punct cu punct.
DISTRIBUIȚI
Articolul precedentIluzii optice
Articolul următorPiramida corupției
Blogovici
Initiatorul proiectului este vechi colaborator al revistei Pagini Românești din Montreal, fost candidat în alegerile federale canadiene, individ cu o formație stiintifică, antreprenor și mai ales, un om visător, cu idei preconcepute și multe defecte. Da, ați ghicit. Eu eram.

LĂSAȚI UN MESAJ

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.