Nu, nu îşi putea dori mai mult de atât.
În primul rând, o zi mai frumoasă ca astăzi nu mai fusese demult. Dimineaţă, când ieşise din casă să facă ultimele cumpărături pentru petrecerea de după amiază, soarele îi zâmbi prietenos, iar cerul albastru era complet senin, cât vedeai cu ochii. E drept, când se întoarse acasă, observă în treacăt, departe, într-un colţ de cer, un mic norişor pufos, căruia nu îi dădu multă importanţă.
Astăzi împlinea 50 de ani, iar după amiază avea să fie înconjurat de toţi cei dragi. Că era un tip norocos ar fi prea puţin spus. Pe lângă faptul deloc banal de a se bucura de o sănătate impecabilă, şi de o situaţie materială foarte bună, urma să fie înconjurat la trecerea bornei 50 de toţi cei dragi: de soţia sa, de cei doi copii – băiatul de 22 şi fata de 20 de ani, de cei doi părinţi, care deşi trecuţi de 80 de ani, veniseră special pentru aniversarea lui, de câţiva colegi din facultate şi liceu, de prieteni cu care se înţelegea de minune. Toţi urmau să fie acolo, să îi cânte “Mulţi ani traiascai”, să îi ofere cadouri şi să bea şampanie în cinstea lui. Câţi alţii s-ar putea lăuda cu aşa ceva? Mulţi dintre cei din generaţia sa îşi pierduseră deja părinţii, trecuseră prin divorţuri, erau bolnavi sau aveau mari probleme cu banii. Pe el, Dumnezeu îl ferise de toate astea. Nu se considera mai merituos decât alţii, ci doar mai norocos. Pentru că pe el, viaţa îl iubise într-un mod special, chiar de la început.
Se născuse în anul de graţie 1967. Pe vremea aceea, Ceauşescu semnase un decret de interzicere a avorturilor pentru a corecta tendinţa demografică negativă a ţării, iar el fusese, împreună cu alte sute de mii de copii născuţi ulterior acestui decret, beneficiarul neaşteptat al unei şanse miraculoase de a trăi. Nici până astăzi nu a ştiut cu precizie dacă părinţii îl doriseră, sau fusese doar un “accident”, un “decreţel”, cum şuşoteau vecinii de la bloc. Cert este că părinţii nu îi dăduseră niciodată vreun indiciu că ar fi fost un copil nedorit, dimpotrivă, se bucuraseră de el din tot sufletul, crescându-l cât puteau de bine. Deşi avuseseră mijloace financiare modeste – tatăl lucra că sudor în schimbul de noapte, mama era secretara la o întreprindere – nu i-au lipsit cărţile din biblioteca şi nici mâncarea sau hainele. Când a împlinit 14 ani, a început să îşi dea seama de neajunsurile regimului ceauşist: acasă, electricitatea se întrerupea tocmai când când avea mult de lucru pentru a doua zi. Nu o dată i se întâmplase să meargă la şcoală cu tema incompletă, iar când profesorii îl întrebau, pleca privirea în jos şi mormăia o scuză despre lipsa luminii. Unii profesori înţelegeau şi îl lăsau în pace, dar alţii îi făceau morală, lui şi întregii clase, spunând că un şcolar conştiincios nu se lasă învins de dificultăţile vieţii, ci găseşte mereu mijloace să îşi facă datoria.
La 18 ani, reuşise să intre la facultate printre primii, la Politehnica din Bucureşti. Acolo o cunoscu pe viitoarea soţie, de care se îndrăgosti încă din primul an de studenţie. Doi ani mai târziu, în decembrie 1989, în loc să plece într-o binemeritată vacanţă de iarnă împreună cu alţi colegi, rămase la Bucureşti şi participă, împreună cu mii de alţi tineri, la răsturnarea regimului comunist. În acele zile, istoria îşi arătase încă o dată ironia: generaţiile de copii născute după decretul anti-avort puseseră umărul să îl răstoarne pe dictatorul care, din motive ideologice, le permisese să trăiască. În timpul unor lupte de stradă pe calea Victoriei, un glonţ rătăcit îi trecu pe lângă ureche, şi fu iarăşi nevoit să îi mulţumească vieţii, care îl protejase pentru a doua oară.
Iar astăzi, la fix 50 ani, viaţă îi oferea inca un cadou, fiind înconjurat de toţi cei dragi.
Invitaţii au început să apară după-amiază, fiecare cu câte ceva special pentru el. Pe la ora 6 petrecerea era în toi. Lumea se simţea bine, vinul şi berea îi făcuse pe toţi să îşi piardă inhibiţia.
La ora aceea, soţia anunţă pe toată lumea că e momentul să i se cânte “La mulţi ani”. Toţi se strânseră în salon, în jurul tortului de amandine, pe care cofetarul scrisese cu frişcă numele său şi data de astăzi.
Ca in toate situaţiile similare, îi plăcea să ţină un mic discurs, mulţumind celor veniţi, şi povestind despre fiecare o mică anecdotă, de exemplu cum i-a cunoscut, sau vreo întâmplare semnificativă. Nu dorea ca ziua asta să fie specială numai pentru el, ci pentru toţi. Fiecare dintre cei de acolo trebuia să se simtă important.
Dar în mijlocul cuvântării fu cuprins de un sentiment vag de neîmplinire. Simţea că ceva lipseşte.
Trecu repede peste acel moment de derută, şi reuşi să îşi termine alocutiunea. Se arătă bineînţeles, recunoscător tuturor că se află alături de el, mulţumi părinţilor că l-au născut şi crescut, mulţumi soţiei, copiilor, prietenilor, vecinilor, colegilor. Le spuse tututor cât de bine se simte, cât de fericit este în acest moment, că nu îşi putea dori mai mult de la viaţă. La sfârşit suflă în lumînările aprinse pe tort. Toate se stinseră din prima încercare, în afară de una mai rebelă care rezistă puţin mai mult. A trebuit să sufle a două oară, cu insistenţă.
Au urmat aplauze, râsete, cântece de “la mulţi ani”. Invitaţii participau cu tot sufletul la bucuria lui. “Acum ai ajuns la jumătatea vieţii”, glumi unul. “Eşti un tip norocos” spuse altul. “Nu multă lume poate să se bucure de situaţia asta”.
“Tatăl meu este unic, unul dintr-un milion”, rosti dintr-o dată fiul său.
Fraza asta îi rămase în urechi. “Unul într-un milion”. Unde mai auzise expresia asta? În vreun film sau într-o carte? Şi de ce simţea această neîmplinire, de unde venea acest gol în suflet care parcă creştea de la o clipă la alta?
Se retrase într-un colţişor, cu un pahar de şampanie în mâna, şi îşi observă invitaţii. Părinţii şuşoteau în colţul opus al camerei, soţia era prinsă cu împărţitul porţiilor de tort. Invitaţii sporovăiau unii cu alţii. Cei doi copii, băiatul şi fata, se aşezaseră şi ei împreună în apropierea unei fereastre deschise. Era cald în casă, un pic de aer proaspăt nu strica la nimeni. Între cei doi copii, se vedea cerul albastru de afară, iar pe cer, un nor alb, pufos, cel mai probabil norişorul cel mic de dimineaţă, crescuse mare şi părea că se transformă într-un nor de ploaie.
Spaţiul acela gol dintre cei doi copii îi atrăgea acum atenţia cu o forţă neobişnuită.
Da, simtea că cineva lipsea la apel. Cineva care astăzi trebuia să fie aici, împreună cu ceilalţi.
“Unul dintr-un milion”…
Colegul său de facultate îl strigă din celălalt colţ al camerei: “Hei, ia povesteşte-ne cum ai trecut examenul de rezistenţa materialelor….”
Hmm, ce ciudat să îi se amintească de asta tocmai acum.
În acea zi, era în anul 3 de studenţie, avea de dat două examene, unul scris şi unul oral. Dimineaţă fusese proba scrisă, la care nu făcuse mai nimic. La prânz profesorul afişase rezultatele, el luase o notă foarte proastă, şi era gata să abandoneze şi să nu se mai prezinte şi la proba orală. Dar l-a sunat atunci prietena lui, viitoarea sa soţie, şi i-a spus ceva care l-a încurajat să se prezinte….atunci el s-a dus în sala de examen, a tras un bilet pe care era scris singurul subiect pe care îl ştia mai bine, şi a reuşit să treacă. Un miracol….
După examen, o sunase înapoi să îi mulţumească pentru sfatul de a nu abandona. Ea îl felicită şi-i comunică şi ea ceva important: avortul reuşise, acum totul era bine. Atunci, în acea zi, încercase un ciudat sentiment de eliberare – trecuse de un examen greu, şi în plus, scăpase de obligaţia să devină tată aşa de tânăr….
Da, acum ştia cine lipsea de la petrecere. Lipsea tocmai el, copilul nenăscut. Copilul neplanificat care trebuia să se nască, în primul an de după revoluţie. Statistica era rece: în acel an, în România fuseseră înregistrate aproape un milion de avorturi. După ani de dictatură, românii îşi manifestau libertatea şi prin dreptul de a înlătura pruncii veniţi pe neaşteptate. Unul din acel milion de copiii nenăscuţi fusese al lui. Sosit atunci, pe nepusă masă, să incomodeze viaţa lui de student…
Da, astăzi ar fi avut 25 de ani. Azi ar fi trebuit să fie acolo, între băiat şi fată, el, protectorul lor, fratele lor cel mare, primul lui născut. Astăzi ar fi fost aici, printre invitaţi, râzând cot la cot cu ceilalţi şi mâncând tort de amandine.
Îi dădură lacrimile, dar încerca să şi le stăpânească. Un alt invitat observă: “E normal, eşti emoţionat, e mare lucru să ajungi la 50 şi să ai lângă tine pe toţi cei dragi”.
Se scuză faţă de oaspeţi şi se strecură în camera sa pentru o clipă. Acolo, se aşeză în genunchi, ca să ceară iertare celui pe care nu-l putuse invita astăzi la ziua lui. Celui căruia îi refuzase dreptul să trăiască. Tocmai el, cu care viaţa fusese aşa de generoasă.
“Unul dintr-un milion”…
În camera de alături se auzeau hohote de râs. Afară însă, norul acela parea sa-l inteleagă cel mai bine si începu să verse lacrimi împreună cu el.
