Zâmbete inegale

0
84

În cazul în care nu v-am spus deja, aflați că sunt un refugiat climatic. Nu am fugit însă de încălzirea planetei, așa cum ar fi trebuit, conform teoriei, ci, ca un climatosceptic ce sunt, am luat-o în sens invers. Fug din calea celor cinci luni de iarnă grea din Quebec, cu lungile sale săptămani fără soare, sătul de sporturile de iarnă tradiționale: datul la lopată și râcâitul parbrizului. M-am retras în Malaga, unde a nins ultima dată în 1954, într-o miercuri. De atunci incoace, iarna se mulțumește să își facă anunțată prezența cu un pic de vânt rece si cateva ploi în jumătate din zilele iernii calendaristice. Pentru unul obișnuit cu minus 40, fularele și cizmulițele zgribulitelor doamne andaluze și gecile cu glugă ale domnilor mă fac să zâmbesc, imaginându-mi cum ar reacționa respectivii la munți de zăpezi de doi metri.

La parterul blocului vecin din cartierul unde locuiesc funcționează două restaurante, lipite unul de altul, care își scot mesele pe terasă în fiecare zi cu soare (adică mai tot timpul, că doar d-aia m-am refugiat aici). La primul, patronul este Miguel. Deschide ușa restaurantului la 6 dimineață, și închide la 12 noaptea, uneori chiar mai târziu. Când ajungi acolo, el sau unul dintre băieții lui te salută cu un zambet larg și îți aranjează imediat masa. Dacă treci a doua oară, Miguel te întâmpină cu bucurie, parca ar fi fratele tau îți învață numele pe dinafară, iar din când în când mai aduce câte ceva pe masă (un suc, un desert, o bere, o cafea), și îți face cu ochiul: “asta e din parte casei”. Vii cu plăcere, te intinzi la taifas cu mesenii de alaturi, afli povestea vietii lui MIguel și a restaurantului, treptat ajungi să te simți ca acasă, terasa aia devine parte din viața ta. (În plus, mâncarea e superbă și ieftină).

Dar și la terasa de alături au bucătar foarte bun, iar prețurile sunt comparabile. Cu toate astea, e mai mereu goală, cu excepția situațiilor când Miguel nu mai are nici o masă liberă, și atunci barul vecin colectează picaturile scurse de la primul. Secretul? Individul care servește, Alfredo  (patronul localului), este mereu morocănos: atunci când dai comanda se uită la tine pe sub ochelari,că un prof de română care te-a prins ca ai comis o violență conjugală (adică o conjugare greșită…) de parcă tocmai atunci i-ai adus cea mai proastă veste posibilă. Normal, îți trece cheful să mai repeți deranjul, sperând ca data vitoare să ai noroc și prinzi o masă liberă la Miguel. Nu cunosc situația financiară a celor două restaurante, dar am o bănuială că Miguel face totuși profituri mai mari.

Dar de ce vă plictisesc eu cu toate astea? Pentru că de câteva zile orașul s-a umplut de afișe electorale. Roși, verzi, galbene, albaștre. Pe 2 decembrie au loc alegerile regionale. Iar cele mai multe afișe sunt cele roșii, ale socialiștilor, partid aflat la putere. Sloganul lor? Nici o surpriză. Neschimbat de vreo 100 de ani încoace. „Să redistribuim bogăția”. (Și lumea, naivă, încă îi crede și-i votează).

De la primii bolșevici din Rusia, trecând prin perioada colectivizărilor forțate până la modernul și încă actualul Bernie Sanders, socialiștii strigă cu indignare împotriva aparenței nedreptăți că unii câștigă mai mult ca alții. Preocuparea lor nu pare niciodată a fi crearea bogăției, ci numai redistribuirea. De parca bogăția ar crește în pomi! (știu, o metaforă nereușită, pentru că în Andalucia, bogăția chiar crește, literal, în pomi. Va mai amintiți de câmpia minunilor din Pinocchio unde păpușica de lemn ascultă de vulpe și motan și își îngroapă monezile de aur în pământ, sperând că a doua zi să culeagă un sac de bani? Andalucia este un pic câmpia minunilor. Pomii din oraș sunt plini de portocalele, pe zeci de kilometri pătrați dealurile sunt acoperite de măslini, nu mai vorbim de viile care produc faimosul vin de Malaga).

Dar să revenim la redistribuirea bogăției. Asemenea lui Robin Hood, socialiștii au mereu obsesesia cu luatul de la bogați, cu pretextul nobil că trebuie să ajungă ceva și pe la săraci. Dar spre deosebire de haiducul din pădurea Sherwood, socialiștii au talentul de a păstra un comision destul de ridicat! Peste tot pe unde s-a aplicat socialismul, aparatul birocratic de redistribuire a bogăției a fost mereu adevăratul beneficiar, așa că pentru fiecare sărac ajutat își hrănesc binișor familia vreo patru birocrați și jumătate. Socialiștii ar fi gata să ia o halcă groasă de la amicul Miguel care își rupe coloana vertebrală să mă facă pe mine zilnic fericit și să i-o dea morocănosului de lângă, considerând că astfel au făcut dreptate!

Marea eroare a gândirii egalitariste este că luptă contra ierarhiilor naturale, crezând că acestea au fost impuse lumii de catre un sistem social nedrept. Or în realitate, în orice grup uman, oricât de modest (de pildă un cuplu, doi frați, sau o gașca de prieteni), ierarhiile se crează în mod spontan. Ele se formează țînând cont de talentul, pasiunea, priceperea, experiența fiecăruia. Nu toți din grup sunt la fel de buni la toate. Oricât am dori să obținem egalitate, unul va fi mereu mai bun la bucătărie decât toți ceilalți, altul la reparat motoare, altul la filozofie, altul la limbi străine sau oratorie sau matematică. Ierarhiile nu sunt desigur absolute, ele se pot modifica in timp prin efort, dar nu pot fi contestate. C-așa e în tenis!

Și evident, acolo unde există inegalitate de talent sau de experiență, este normal să apară și inegalitate de rezultate! Nu toți sunt Messi, Federer sau Daniel Negreanu, deci nu toți vor câștiga aceiași bani. Redistribuirea, adică a lua de la cel ce produce mult pentru că muncește bine și a da celui ce muncește prost sau deloc este de fapt cea mai mare inechitate, pe care însă socialiștii o vând electoratului ca un act de justiție socială. De cele mai multe ori cei ce îmbrățișeză acest mod de a repartiza rezultatele muncii, luând de la cei merituoși pentru a da celor mai puțin productivi, sunt mânați nu de spiritul dreptății, ci mai degrabă de invidie și resentimente. Capra și iarba vecinului…

Revenind la cele două restaurante, chiar dacă socialiștii andaluzi ar ajunge sa niveleze cu buldozerul veniturile lor, iar Miguel și Alfredo ar fi puși în situația de a relua totul de la zero, sunt convins că în scurt timp, diferența de producție s-ar reface. Talentul și efortul nu se pot redistribui! Riscul cel mare al victoriei socialismului este ca Miguel, obosit să își vadă eforturile zădărnicite, să își piardă zâmbetul, iar Alfredo sa înțeleagă că e OK să fie morocănos și pe mai departe.

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentRomânia și Vestul
Articolul următorConservatism și globalism
Blogovici
Initiatorul proiectului este vechi colaborator al revistei Pagini Românești din Montreal, fost candidat în alegerile federale canadiene, individ cu o formație stiintifică, antreprenor și mai ales, un om visător, cu idei preconcepute și multe defecte. Da, ați ghicit. Eu eram.

LĂSAȚI UN MESAJ

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.