Afară, noapte şi frig de crapă pietrele. Înauntru, în căsoiul de lemn cu faţadă de caramidă, întuneric beznă. Se aude numai sforăitul adânc al locatarilor şi troznetul mobilei. Înfofolit, cu plapuma trasă până în gât, cu o scufie mare de bumbac pe cap, Marin Ionescu se trezi brusc şi se sculă în capul oaselor. Îşi zgâlţâii consoarta, Veta, care dormita paşnic alături.
– Scoal’ femeie, scoal’ degrabă!
Consoarta se frecă la ochi, aprinse lampa şi se uită la ceas.
– No, ce pandalie te-a apucat, bărbate, acuşi, la 3 dimineaţă, pe viscolul aista?
– Am visat ceva tari urât. Se făcea că eram ajunşi la pensie, eram căzuţi la pat amândoi şi nu era nimeni prin prejur să ne dea şi nouă o bucăţică de pâine şi un pahar cu apă.
– Şi ce vrei mătăluţă acum, de la mini, cu noaptea în cap? Ţi-o fi sete, du-te şi bea ceva şi lasă-mă să dorm!
– Păi, muiere, vezi tu, parcă ieri părăsirăm satul natal, cu două bocceluţe de câte 20 de kile fiecare, că aşa ne dădea voie la Er Frans, şi cu doi puradei de mâna, cu mă-ta plângând în pridvor, şi ne luarăm drumul pribegiei prin lumea largă….
– No, acu că tot m-ai trezit de-a binelea…. se sculă consoarta, cascând. Go on…zi mai departe.
– Şi uite, timpul zbură ca Zmeul Zmeilor, trecură 20 ani, muncirăm că proştii, pruncii se făcură mari şi plecară la bordeiele lor cu choamele lor, şi noi mâine poimâine ieşim la pensie şi nu grămădirăm nici un galben, nu puserăm mai nimic deoparte, pentru zile negre! Cine o să aibă grijă de noi la bătrâneţe şi cu ce bani?
– Ei, lasă bărbate, că stăpânirea ţării ce treabă o avea! Doar nu ne-or lăsa pe drumuri. O coajă de pâine s-o găsi şi pentru noi acolo… Da’ să fie fără gluten, că mă umflă….Ce, nu ştii că guvernul aista dă la toată lumea pensie? Are bani şi pentru refugiatii ăia de trecură graniţa ilegal, darămite pentru noi, care ţinurăm Canada în cârcă atâţia ani? Nu zic bine?
– De, femeie, io nu ştiu ce să cred, că vezi tu, crăişorul aista, Justin, e tare flămând, mi-e teamă că o să pape toată visteria ţării şi se aude că mai se şi împrumută la cămătari de vreo suta de miliarde de galbeni! De unde vrei tu să rămâie bănuţi pentru nişte amărâţi ca noi?
Acuşi, lui Veta îi fugi somnul de-a binelea.
– Poate ne-or ajuta copiii, că şi noi i-am crescut cu drag, şi le-am spălat izmenele de rahat şi i-am trimis la şcoală internaţională. Nu-i aşa?
– Fugi tu, Veto, ăştia? O să mai pupi tu vreun banuţ de la ăştia când choamele o să pună lăbuţele pe toată simbria lor? Nu ştii cum e muierile pe acilea, toată ziua îşi fac veacul pe la târgul ăla de cămeşi şi opinci….Ala de fură car….Car fur îi zice parcă….astea îşi dau toată leafa pe zdrenţe! No, amu că mă gândesc bine, şi tu faci la fel!
– No, iote cine vorbeşte! Da’ tu nu dai banii pe prostii, bărbate? Tocmai tu zici, care dăduşi atâta bănet pe căruţa aia de 200 de măgari putere din grajd, cu împicţiune integrală şi cu scaunele acoperite cu şorici de porc?
– Tracţiune, fă proasto, nu împicţiune! Dacă motorul trage de roate, e tracţiune. Numai la căruţele alea nemţeşti de curse, alea de le zice Bemveu, acolo e cu împicţiune, că le împinge de la spate!
– No, tot un drac…Tracţiune, împicţiune, vorba e, dăduşi o grămadă de galbeni şi îmi faci mie morală că dau câţiva bănuţi pe zdrenţe de lux…
– Păi, fato, căruţa aia din grajd chiar ne trebuie, că doar pe omătul aista mare şi pe gheţuşul asta straşnic, cu ce vrei să tragă caleaşca, cum să te duci la slujbă sau la shopping toată ziulica??
– Mda, că o amărâtă de Honda nu era bună, îţi trebuia Volvo….
– Fato, lasă vorbăraia cea multă si ascultă! Uite ce idee îmi veni. Am citit io ceva în gazeta aia de grăieşte moldoveneşte de acilea din Montreal….Pagini Româneşti îi zice parcă. Cică se poate face o şmecherie de putem să avem bani la bătrâneţe, fără să ajungem la mila crăişorului Justin!
– Cum frate?
– Vezi, uite, bojdeuca asta a noastră…o luarăm cu vreo trei sute de mii de parale acu’ vreo 12 ani, cu bani împrumutaţi de la cămătari…
– Aşa…
– Şi cică acuşica, la talciocul de case, s-ar putea vinde cu vreo şase sute de mii de galbeni. Că are şase odăi, grajd în care poţi băga două caruţe şi podea din blană de stejar. Iar noi mai datorăm la cămătari ceia numai vreo cincizeci de miare. Asta se cheamă că acum avem “echitate” la casă, aşa scria acolo la ziar un giambaş de case.
– Poate “Echitaţie”, parcă aşa ştiam eu de la televizor, de la Ţopescu al bătrân.
– Nu fă proasto, echitaţie e ceva despre cai, nu mai ţin eu minte exact. Echitate e despre case.
– Mă rog, tu le ştii mai bine, că ai făcut politehnica la seral. Io sunt proastă, am numai liceul la bază, ce vrei? Zi mai departe.
– Cică ăştia, cămătarii de case, îţi pot da bănet o târnă întreagă, dacă pui bojdeuca noastră ca gaj.
– Aha. Asta am auzit şi io, că vorbeau fetele la birou, în pauza de cafea. Gaj. Mortgaj parcă îi zice aici.
– No, vezi! Nu eşti chiar aşa de proastă, mâncate-ar tata. Mai citeşti şi tu ceva prin almanahurile alea, mai tragi cu urechea, bravo! Şi cum zisei, cu târna aia de bani pe care ţi-o dă cămătarii, îţi poţi lua mai multe bordeie puse unul peste altul şi le dai ălora mai săraci să şeada acolo cu chirie. “Immeuble a revenu”- aşa îi zice pe acilea. Şi ca să dăm banii înapoi la cămătari, le dăm din banii ălora, care stau la noi în bordeie, ba chiar mai ne şi rămâne şi nouă ceva mărunţiş, mai mult decât ne-ar da stăpînirea la pensie.
– Ptiu, bărbate, că tare eşti deştept! A meritat să mă scoli din somn! No, acuşi pune mâna pe Aifon şi sună la cămătari ceia să vină cu târna de bani!
– No, femeie, cum dracu să îi sun la ora asta? Or dormi şi ei, că or fi obosiţi de câte parale au numărat azi. Lasă că îi sun mâine, pe ziua. Acuşi du-te şi culcă-te şi nu mai mă ţine treaz! Hai, noapte bună, Veto.
– Noapte bună, Marine.
Marin se puse imediat pe sforăit, iar Veta stinse lampa. În cap însă i se învârteau tot felul de imagini şi cuvinte: Gaj. Mortgaj. Immeuble a revenu. Târna de bani. Se gândi o clipă la ziua când părăsise casa părintească să-şi caute rostul în lume… “Ei, de m-ar vedea muica acuşi, cum mă făcui boieroaică cu multe bordeie la ţara canadiană…” Şi înainte să o apuce şi pe ea sforăitul, varsă o lacrimă pe pernă.
