Nu am de gând să va spun aici cum se câștiga alegerile. E greu si scump. În schimb, există unele lucruri pe care le poți face, dacă vrei să fii sigur că le pierzi.
Poate că cei ce vor citi cu atenție vor reuși să tragă o învățătură…
Dar mai întâi de toate, o poveste…
Era pe 16 sau 17 octombrie 2015. Peste 48 de ore era ziua de votare pentru alegerea deputaților în parlamentul Canadei…
Fusese o campanie neobișnuit de lungă, de 11 săptămâni, marcată de multe evenimente locale și mondiale, care afectaseră puternic ierarhia preferințelor.
Toată lumea era obosită și dorea să se termine odată, cât mai repede. Candidații tuturor partidelor erau epuizați de munca „door-to-door”, de interviuri, dezbateri, atacuri personale, atacuri în presă.
Partidul din care faceam parte (Partidul Conservator – condus de prim ministrul Stephen Harper) fusese la putere 9 ani și jumătate. Printre altele, trecuse cu bine Canada prin criza mondială a anilor 2008-2010, datorită unor măsuri fiscale pragmatice, deloc conservatoare, dar foarte eficiente.
Dar lumea incepusa deja să uite de criza, economia mergea bine, iar uzura puterii începea să se resimtă. În plus, Harper refuzase să mărească subvențiile presei și televiziunii oficiale, iar oamenii din mass-media nu pierdeau nici un prilej să îl atace. Contextul era deci nefavorabil unei realegeri. Era clar ca lumea dorea schimbarea.
Cu cine însă?
Campania începuse la începutul lunii august, iar partidul socialist NPD domina sondajele. Liderul lor, șeful opoziției, Tom Mulcair, un tip mereu încruntat și pus pe harță, părea marele favorit . (chiar era poreclit “Angry Tom””). Conservatorii veneau pe locul doi, iar liberalii lui Justin Trudeau erau abia pe trei.
În pre-campanie, Trudeau fusese ținta multor ironii și publicități electorale negative din partea Conservatorilor, care vizau lipsa lui de experiență și naivitatea in problemele economice. Ceea ce stabilise nivelul așteptărilor din partea alegatorilor pentru foarte jos. Părea prostul satului – „the village idiot”. Un fel de Alexandra Ocasio Cortez in pantaloni. Aceasta strategie conservatoare se va dovedi proasta, deoarece va face din Trudeau victima inocentă a unei campanii negative.
În luna august nu se întâmplă nimic interesant. Publicul nu urmarea prea mult campania, majoritatea oamenilor fiind plecati încă în vacanțe. Partidele promiteau diferite măsuri, șefii se atacau reciproc in diferite discursuri, candidațîi începuseră o lungă campanie în teritoriu (fiecare candidat răspundea de o singură circumscripție de vreo 100,000 de locuitori, înșirați pe vreo 100 km pătrați, pe care trebuia, teoretic să o parcurgi în lung și în lat, în căutare de susținători). Cu toate astea, sondajele zilnice nu marcau nici o modificare semnificativă.
În septembrie însă apare primul eveniment care scoate lucrurile din monotonie – se declanșează criza refugiaților. În Germania, cancelarul Angela Merkel anunta primirea milionului de sirieni, victime ale războiului (pe scurt, în Siria se ciocneau cinci forțe diferite, unii fiind ISIS, alțîi forțele guvernamentale ale lui Assad, alții miliții creșține, alții kurzii).
Evenimentul încinge spiritele pe tot globul si se reflecta imediat si în campania electorala canadiană. Trudeau și Mulcair sar să se arate generoși, și cer ca prim ministrul Harper să accepte imediat 10,000 de refugiați. Trudeau chiar cere 25,000. Harper, prudent, spune că nu poate risca securitatea Canadienilor, și că toți refugiațîi vor trebui bine verificați, datorita riscului ridicat de inflitrare cu teroriști.
Mulcair și Trudeau se aprind, îl acuză pe Harper că e „fără inimă”. Dar Harper se încăpățânează și lasă să se înțeleagă că guvernul canadian va fi extrem de selectiv si va favoriza refugiați creștini sau yazidi din zona de razboi, adica minoritațile cele mai vulnerabile.
Publicul însă, în mod neașteptat, îl susține pe Harper. Sondajele se modifică. Trudeau rămâne pe locul 3, însă Tom Mulcair începe să coboare în sondaje, iar Conservatorii să urce.
La începutul lui Octombrie, apare un alt scandal. O femeie originară din Pakistan care urma să primească cetățenia canadiană, cere să poată depună jurământul cu un niqab pe față (niqab este acel voal care acopera integral fața femeii). Curtea Supremă îi acord acest drept, in viritutea drepturilor omului si in ciuda opoziției guvernului. Harper promite că dacă va fi reales, va trece o lege prin care să oblige orice cetățean să depună jurământul cu fața descoperită. Trudeau și Mulcair fac spume, Mulcair îl acuză pe Harper că „divide” populația. Dar publicul care își pusese speranța în Mulcair înainte de alegeri este total dezamăgit de acesta, mai ales in provinvia nationalista Quebec, unde NPD avea majoritate, iar partidul sau scade și mai mult in sondaje.
În schimb, Trudeau se comportă tot mai bine în dezbaterile pe teme economice, deși are poziții similare cu Mulcair pe tema refugiaților și a niqabului. Plecat în campanie cu așteptări foarte joase, lumea este surprinsă că tipul nu e chiar așa de fraier, cum fuseseră făcuți să creadă.
Cu două săptămâni înainte de alegeri, Conservatorii ajung înapoi primii în sondaje, socialiștii care fuseseră primii la inceput, se prăbușesc de tot, iar liberalii devin principalii urmăritori.
Are însă loc o ultima dezbatere publică, în care Trudeau îl atacă violent pe Harper că nu respectă “drepturile omului” și “valorile canadiene”, adică printre altele mariajul gay și dreptul femeilor la avort, precum și că ar fi climatosceptic. Harper, obosit, nu ripostează. Ultima impresie contează cel mai mult….Trudeau urcă în sondaje.
Și apoi, din păcate, în ultimele două săptămâni nu se mai întâmplă nimic.
Subiectele „calde” – refugiații și niqabul – fusesera doar foc de paie. Foarte emoționale, foarte intense, dar efectul lor trecuse.
Trudeau reia o promisune mai veche, de a finanța infrastructurile prin marirea deficitului bugetar. Mulcair, prăbușit, nu mai are nici o idee. Stephen Harper nu mai are nimic interesant de spus. Munitia lui se terminase.
Fără subiecte calde pe masă, lumea își aduce aminte că dorea să scape de conservatori. Și își dirijează optiunile spre Justin Trudeau, care continuă să se arate generos cu musulmanii, merge la moschee, reamintește că odată ales va aduce 25,000 de refugiați, si promite bani in stanga si dreapta pentru diverse cauze sociale (femei, autohtoni, minoritati sexuale).
Și acum să revenim la acea zi de 17 octombrie, cu două zile înainte de alegeri.
Mă întâlnesc cu un vecin – un pensionar de origine italiană. Discutam un pic despre campanie și vine vorba despre refugiații sirieni. Omul dă din cap dezaprobator și spune ceva de genul: „Ăștia o să ne sufoce, m-am săturat de arabi ca de mere acre”. Hmmm, îmi zic, asta ar trebui sa voteze cu noi…. „Deci cu cine vei vota?” Păi, cu baiatul asta, Trudeau…E tânăr, să-i dăm o șansă!”
„Asta tânăr”…care urma să aducă tot mai mulți arabi!
O altă doamna îmi spune că nu va vota cu Harper deoarece a auzit ea ca Harper se opune avorturilor. (Doamna avea vreo 60 de ani și nu părea sa aiba nevoie de nici un avort).
Iar la altă casă, un domn mă întreabă: „Sunt alegeri federale? Când? Cine candidează?”
Am dat și de alții care cu două săptămâni în urmă erau contra femeii cu niqabi, dar acum doreau “schimbarea”.
L-am înțeles atunci pe Sir Winston Churchill: „Cel mai puternic argument împotriva democrației este o discuție de 5 minute cu un alegător oarecare”.
Lumea nu votează rațional. Lumea nu votează logic. Lumea votează emoțional.
Peste 2 zile, Canada s-a debarasat de „dictatorul Harper” și l-a ales pe iluminatul Justin. Pentru ca a spus cea mai frumoasa poveste.
Aș putea încheia aici, dar sunt convins că unii tot nu au înțeles. Așa că merg un pic mai departe.
Cum se pierd deci alegerile? Hai să aplicăm lecțiile de mai sus la români.
Vorbește-le despre teme pe care alegătorul mediu nu le pricepe, folosind un limbaj ermetic. Bazându-te pe subiecte calde, emoționale, care nu au însă durata de viață prea îndelungată. Pentru că pentru omul de rând sunt doar subiecte de televizor. Nu îl afectează direct.
Vorbește-i românului, deci, despre pericolul refugiaților islamici. Vorbește-i despre pericolul ideologiei de gen, a căsătoriei homosexuale (am văzut cu toții cât interes a stârnit referendumul de anul trecut).
Fă-i românului teorii economice și politice, citează-i din Marx, Adam Smith, John Stuart Mill, arată-te cat mai cult.
Vorbește-i despre civilizația iudeo-creștină, despre mondializare, despre neo-marxism și școala de la Frankfurt.
Se va uită la ține cruciș. „Ce școala mai e și asta? E particulară sau e de stat?”
Și în final va vota micul, berea, și pe aia ai noștrii, dintre noi, pentru noi, care ne promit că de obicei salarii și pensii mari plus păstrarea traditiior, adică șpagă și nepotismul.
Așa se pierd alegerile. Spunand povesti destepte, frumoase, culte dar irelevante unui public dezinteresat.
De aici rezultă „Regula de fier a alegerilor”:
Succesul sau eșecul în alegeri este dictat de raportul dintre prejudecăți și interese.
O campanie de succes aliniază interesele candidatului la prejudecățile alegătorului.
Dimpotrivă, o campanie proastă priorizează prejudecățile candidatului în fața intereselor alegătorului.
